După ce își pierde cunoștința în timpul unei pene de curent mondiale, cântărețul Jack (Himesh Patel) se trezește într-o lume fără The Beatles. El le reconstituie cântecele din memorie și, în cele din urmă, devine celebru, după ce este descoperit de superstarul Ed Sheeran. Dar va putea trăi cu minciuna? Va reuși el să mențină relația cu cea mai bună prietena, Ellie (Lily James)?

Puține povești mențin un echilibru la granița dintre horror și dorință îndeplinită la fel de grațios ca această tragi-comedie. Ideea unei lumi fără The Beatles, fie că ești un fan înrăit sau doar o persoană care lălăie la beție  refrenul din Hey Jude este de-a dreptul înspăimântătoare, iar asta rămâne adevărat chiar dacă pierderea omenirii este câștigul eroului nostru. Noul film al lui Danny Boyle este o poveste de dragoste caldă și adesea surprinzătoare, iar premisa  neobișnuită îi conferă o latură aparte pe care alte filme de gen nu o au.

Muzicianul ocazional, Jack (Patel) este un profesor de douăzeci și ceva de ani care obține diverse contracte cu ajutorul celei mai bune prietene și manager, Ellie (James), care este și cel mai mare fan al lui Jack. După ce își pierde cunoștința în timpul unei pene de curent mondiale, află, când se trezește, că este, aparent, singura persoană din lume care își amintește de The Beatles. Apropriindu-și  cântecele formației, obține faimă și avere – dar cu prețul pierderii onestității și al prieteniei cu Ellie

Yesterday abordează probleme mai largi decât iubirea și familia; examinează toanele industriei muzicale și ideea modernă de succes. Boyle reușește să confere o doză surprinzătoare de incomoditate, ascensiunii meteorice a lui Jack în lumea muzicii. Povestea ne oferă câteva momente cu adevărat controversate, lucru aparte  într-un film care ar fi putut fi o simplă călătorie nostalgică.

Boyle excelează mereu când vine vorba de muzica, iar hiturile Beatles, in mare parte interpretate doar la chitara, sunt, fără excepție, minunate; ne amintește cât de mult ne plac (yeah, yeah, yeah) și cât de mult ne lipsește muzica lor. Patel se dovedește a fi un adevărat talent muzical, un solist sigur pe el, de la izbucnirile  cele mai frustrate ale lui Jack, până când își dă seama, gradual, că  ar trebui să-și recalibreze ambițiile. Cel mai mare defect al lui Jack este, de fapt, inabilitatea de a-și da seama că cel mai bun prieten nu numai că arătă ca Lily James, dar și că ea este îndrăgostită nebunește de el, o idee atât de absurdă că nici un film n-ar putea s-o facă credibilă. Povestea de dragoste este cu ușurință elementul cel mai slab al filmului.

Într-adevăr, Yesterday este povestea a ceea ce s-ar întâmpla dacă lumea ar experimenta un hău cultural, iar filmul te face să-ți fie dor de The Beatles. Sigur, putem găsi scăpări în scenariu. O scenă nostimă ne arată că n-ar exista Oasis fără The Beatles, dar oare restul muzicii moderne ar fi  neschimbat? Inclusiv cariera lui Ed Sheeran? Totuși, astfel de subterfugii nu fac decât să sublinieze tema centrală a filmului, aceea că arta se împletește strâns cu istoria omenirii și că ne modelează viața. Dincolo de valoarea nostalgică, dacă ne uităm cu atenție, Yesterday respinge cultul celebrității și ne reamintește că muzica este cea importantă. Merită să cânți despre asta.

Articol de Helen O’Hara aparut in Empire pe data de 24 iunie.