Luc Besson cosmetizează Nikita pentru a se reîntoarce  la genul spion-asasin, în rolul principal Sasha Luss și Luke Evans, Helen Mirren și Cillian Murphy.

Asasini neverosimil de talentați, super-spioni în fuste strâmte – da, Luc Besson a mai explorat aceste teme și, după eșecul spectaculos de a lansa o franciză sci-fi, cu greu îl poți învinui că s-a întors pe teritoriul familiar. Însă emoția este inexistentă în Anna, un film fără vlagă și cu totul nememorabil, a cărui protagonistă, Sasha Luss (un model al cărei singur rol anterior este în franciza sci-fi sus-mentionată), are zero aptitudini ca star de cinema.

Anna, Sasha Luss

Luss  interpretează o comerciantă cu chică blondă, din Moscova, care este descoperită de un căutător de talente al unei agenții de modeling, din Parisul anului 1990. Anna aterizează în capitala franceză pentru a trăi o viață plină de strălucire și, deîndată, îi atrage atenția unuia dintre partenerii agenției, al cărui principal business este vânzarea de arme în țările din lumea a treia. După ce stă cu el  timp de două luni, Anna îl ucide.

Înainte să apucăm să cugetăm mai adânc la complicitatea industriei de modeling la crimele de război, Besson ne întoarce în timp trei ani, pentru a ne explica… – întoarcere în timp care se va repeta pe tot parcursul filmului; Besson scoate, astfel, suspansul din ecuație, dar vrea, totuși, ca spectatorul să rămână surprins.

Se pare că, în 1987, Anna era o ex-prostituată săracă, cu un prieten abuziv și un laptop care nu urma să fie inventat decât câțiva ani mai târziu – cu atât mai puțin era posibil să fie deținut de o persoană din categoria socială a Annei.

Anna se înfunda tot mai adânc într-o viață de infractoare, când un agent KGB – Alex (Luke Evans) se strecoară în apartamentul ei pentru a-i oferi o slujbă. Încercând să-și explice apariția neașteptată, el îi spune că a atras atenția KGB-ului pentru că este destul de bună la șah. Deci, desigur, ar trebui să fie bună și la spionaj, nu? Răspunsul Annei la ofertă este și mai puțin probabil. Vreau să spun, mulți au avut pornirea de a-și tăia venele în timpul interviurilor de angajare, dar foarte puțini au făcut-o și încă și mai puțini au obținut locul de muncă.

Așa că, în 1990, Anna devine spioană sub ochii de vultur ai șefei foarte sceptice a lui Alex, Olga (Helen Mirren, prima licărire de viață a filmului). Sub acoperire ca model,  Anna omoară oameni pe bandă rulantă, dar are timp și să facă sex nesenzual cu Alex și sa înceapă o relație cu o colegă, Maud (Lera Abova). Scenariul lui Besson nu se obosește să inventeze un motiv pentru crime: vom obține niște gadgeturi anacronice (sub formă de hard disk-uri suspecte și drivere USB care nu vor fi inventate decât peste un deceniu), dar orice informații secrete ar conține acestea, nu ne spune nimeni, nici măcar în trecere.

Pe parcurs, Anna întâlnește un spion american care o obligă să devină agent dublu. Cillian Murphy iese în evidență la fel ca Mirren – sunt prea plini de viață și inteligenți pentru a juca jocul acesta infantil și ne dau speranța că ne așteaptă o întorsătură neprevăzută. Nici gând!

În schimb, Besson vrea ca personajul lui Murphy să cadă sub vraja lui Anna. La un moment dat, cei doi actori se ascund împreună într-un dulap; scena se vrea plină de încărcătură sexuală, dar chimia dintre ei este ca și inexistentă, astfel încât par să-și fi spus replicile separat, în fața unor ecrane verzi, iar apoi au fost montate la post-producție.

În cele din urmă, devine clar (nu din jocul lui Luss) că subiectul filmului este dorința Annei de a se elibera de spionii-șefi de orice culoare politică. Nu vrea decât să fie singură, cazată într-un bungalow, undeva în Hawaii. Dacă asta o va împiedica pe Anna să se întoarcă, din nou, pe marele ecran, atunci sunt bani cheltuiți cu folos pe programul de protecție a martorilor.

Articol de John DeFore aparut in The Hollywood Reporter pe data de 20 iunie.