Adaptarea vizual-impresionantă a romanului despre Cel de-al Doilea Război Mondial al lui Joseph Heller, este o satiră violentă, frenetică și tulburătoare.
Spre sfârșitul lui Catch-22, când un bombardier se întoare dintr-o misune, în Italia, mi-am dat seama că avioanele pot să aterizeze cu motoarele în flăcări. Avionul, cu o dâră de fum din motorul stâng, se îndreaptă clătinându-se spre pistă, ceea ce pare ridicol – dacă incendiul este literalmente iminent, cum poate să aterizeze normal? Dar se poate!
Acest cadru scenă – în mod extraordinar tratată drept normală, umbrită de rutină, dar nu invalidată de dezastru – capturează, ca și alte scene, pendulul contrastelor din Catch-22, miniseria adaptare a romanului canonic din 1961, al lui Joseph Heller, produsă și regizată parțial de George Clooney. Catch-22 savurează balansul disonant – trecerea bruscă de la ordine la haos, de la liniște la brutalitate, de la swing-ul vesel la coloana sonoră amenințătoare, de la plaja fierbinte la : “Ochii lui! Nu viață se derula dinaintea lor. Doar groază.” Este o carte care celebrează absurditatea războiului și birocrația impotentă, care pe ecran se traduce într-o parodie derutantă, excelent filmată, a capacității noastre de a justifica nebunia, cu „așa stau lucrurile”.
La urma urmei, miniseria începe cu Christopher Abbott care merge pe pistă în pielea goală, mânjit de sânge, după care acțiunea sare în timp doi ani, la baza de instrucție. John „Yo-Yo” Yossarian (Abbott) se pregătește să plece spre frontul mediteranean (în serial, atât o locație fizică, cât și un front pentru decizii birocratice arbitrare și consecințele lor dramatice). Yo-Yo îndură umilințele instrucției cu generalul Scheisskopf (Clooney), împreună cu cel mai bun prieten al său, Clevinger (Pico Alexander), înainte de a fi detașat pe insula Pianosa, în largul coastei de vest a Italiei. Spre deosebire de roman, miniseria Catch-22 se desfășoară cronologic din 1942 până aproximativ în 1944. Yo-Yo și camarazii săi zboară un număr din ce în ce mai mare de misiuni deasupra Italiei, așa cum le ordonă bâlbâitul colonel Cathcart (Kyle Chandler, în mod remarcabil atât intimidant cât și stupid) și apaticul maior de Coverley (Hugh Laurie).
Dar nu totul este moarte și distrugere; în satira despre armată și lipsa de sens a războiului, Heller se desfătează în paradox și raționamente circulare – „Vreau să spun, adică știi ce vreau să spun?”, iar aparatul de filmat al lui Clooney zăbovește pe Yo-Yo și timpul petrecut sub soarele mediteranean. Soldații au parte de plajă, întâlniri la Roma și roșii proaspete cu ulei de măsline, importate de cel mai ambițios ofițer de popotă din toate timpurile, Milo (Daniel David Stewart). În timp, Catch-22 stabilește un tipar distinctiv, distructiv: stai pe plajă, sari în apă, pleacă într-o altă misiune, poate supraviețuiești; numără norma de misiuni pentru a pleca acasă, doar pentru a constata că s-a mărit din nou; ia-o de la capăt. Yossarian nu vrea altceva decât să se întoarcă acasă viu, dar, cu cât încearcă să imprime liberul arbitru sau controlul în viața sa militară, cu atât se declanșează haosul.
Este un paradox faimos, iar adaptarea lui Clooney este impresionantă – merită s-o vizionezi pe un ecran mai mare decât a unui laptop – cu o paletă coezivă și aridă și cadre care oscilează frenetic, de la un prim-plan intens până la un cadru larg, de relief. Însă, este nevoie de câteva episoade pentru a ne alinia ritmului polarizant al serialului. O poveste despre nebunie în echilibru precar, filtrată prin ridiculozitatea detașată și frumusețea unei vacanțe mediteraneene, nu este tocmai accesibilă în primele 30 de minute; la fel ca pedeapsa lui Yo-Yo și Clevinger în perioada de instrucție – să alerge în cerc cu găleți pline – nu este ușor să-ți dai seama unde începe și unde se termină bucla. Numai atunci când ne pliem pe satira repetitivă, devine clar scopul seriozității în ritm de yoyo a lui Catch 22 – tocmai la timp pentru a realiza, în al treilea episod, că, până la urmă, nu este voba despre un cerc, ci de un picaj în spirală.
Abbott, în rolul principal, fierbe la foc mărunt, dar, în cele din urmă, este fascinant în rolul lui Yo-Yo frustrat, care, cu fiecare grimasă, amendează ridicolul destabilizator al serialului. Catch-22 este indiscutabil bine realizat și, mai ales, un spectacol inteligent – fiecare cadru este meticulos, fiecare întâmplare delirantă merită s-o despici în patru pentru a-i da sens.
Dacă toate acestea conduc la un spectacol TV interesant, având în vedere schimbările de ton iuți ale lui Catch-22, ține mai puțin de serial, cât de ceea ce se așteaptă telespectatorul să vadă la TV. Este ușor să înțelegem că unii ar găsi insuportabilă ironia brutală și nihilistă a scenariului, deși fără ea n-ar fi o adaptare a lui Catch-22. Serialul împletește conversațiile ridicole cu umor, dar nu se sfiește să fie foarte sângeros. Și, spre deosebire de alte ecranizări ale Celui de-al Doilea Război Mondial, Catch-22 nu pierde timpul cu studiul de personaj; deși Clooney a fost înțelept să întindă adaptarea la șase episoade, nici măcar Yossarian n-are un fundal bine conturat, ceea ce-i perimite să scoată mai bine în prim-plan zbaterea neghioabă și fără șanse de izbândă. Acest ciclu vă poate năuci și cu cât sunteți mai năuciți – cu atât sunteți mai bine sincronizați cu roata clausrofobă de hamster a lui Yo-Yo – cu atât este mai ușor să continuați.
Articol de Adrian Horton aparut in The Guardian pe data de 16 mai.
Ați citit romanul lui Heller? Adaptarea lui Clooney vi s-a părut reușită?
Film Serial 