The Art of Racing in the Rain
Daca ar fi să ne luăm după firul narativ, o interpretare strict superficială a filmului Povestea incredibilă a lui Enzo (The Art of Racing in the Rain) ar putea să-l eticheteze, cu ușurință, drept nimic altceva decât o melodrama, cu singura misiune de a stoarce lacrimi de crocodil de la spectator, prin tragediile care se abat una după alta, asupra protagonistului. Milo Ventimiglia îl interpretează pe Denny, un pilot de curse excepțional, care este lovit iar și iar de necazuri sfâșietoare și care petrece un deceniu zbătându-se să construiască o viață de familie și o carieră în ciuda tuturor piedicilor, aparent insurmontabile. Ca actor, Ventimiglia are o aură solemnă, dar hotărâtă, care se potrivește de minune personajului.
Totuși, Povestea incredibilă a lui Enzo reușește să se ridice deasupra limitelor genului, prin trei întorsături de scenariu efective și reconfortante, în timp ce ne amintește că nu-i nimic rău cu melodrama per se. La fel ca în cazul oricărui alt șablon cinematografic, execuția contează.
Prima abordare fascinantă a poveștii este și cea mai inovativă – viața lui Denny este povestită în întregime din punctul de vedere al fidelului său Golden Retriever, Enzo, numit după Ferrari și glăsuită cu o convingere arțăgoasă, dar plină de suflet de Kevin Costner. Scenariul lui Mark Bomback, bazat pe romanul lui Garth Stein, împrumută structura lui Marley and Me, care urmărește viața unei familii pe parcursul vieții câinelui lor și o impregnează cu voice-over-ul care se presupune că reprezintă monologul interior al animalului, la fel ca în succesele de box-office A Dog’s Purpose și A Dog’s Journey.
Oricât am încerca noi, oamenii să ne afirmăm natura dominantă asupra prietenilor noștri canini, o mare parte din noi le invidiază existența zen, lipsită de griji. Așadar, atunci când vine timpul ca cea de-a șaptea arta să-i înzestreze pe câini cu voce, avem parte, de obicei, de un amestec de înțelepciune împletită cu o viziune cosmică nestrămutată și glume despre cât de distractiv este să alergi după veverițele și să cerșești mâncare.
Chiar din primele secvențe, ne dăm seama că Enzo nu este un câine obișnuit. Enzo înțelege mai profund ceea ce se întâmplă în jurul său, în comparație cu câinii adevărați. Își începe narațiunea făcând referire la un documentar, pe care l-a văzut cândva, despre fermierii mongoli, care le oferă celor mai buni câini o înmormântare sacră. Se crede că acești câini se vor reîncarna în oameni, mai înțelepți datorită experienței acumulate în viețile anterioare, ca patrupede. Enzo crede în lucrul acesta din toată inima, așa că misiunea vieții sale este să fie un prieten cât mai bun pentru Denny și familia lui, deși este gelos pe atenția pe care soția lui Denny, Eve (Amanda Seyfried) o primește de la Denny.
Chiar dacă monologul interior al lui Enzo conține ocazional pasaje pline de umor despre modul în care activitățile umane sunt filtrate prin mintea unui câine, observațiile lui sunt surprinzător de înțelepte pentru un film de această factură. În Enzo se zbate un amestec de tristețe și mândrie, tristețe pentru neputința lui de a-și avertiza stăpânii despre viitoarele tragedii și mândrie pentru puterea lui de a aduce bucurie chiar și în momentele de disperare. De asemenea, regizorul Simon Curtis are talentul de a vizualiza lumea prin ochii lui Enzo în moduri din ce în ce mai imaginative, cum ar fi halucinațiile legate de zebra de pluș a fiicei lui Denny, Zoe (Ryan Kiera Armstrong), despre care crede că este un demon din cauza căruia se întâmplă toate nenorocirile din viața familiei.
Un alt atu pe care Povestea incredibilă a lui Enzo îl are față de melodramele obișnuite, este modul în care abordează spiritualitatea. Fără să se adâncească în dogma vreunei religii specifice, filmul înțelege profund, cald și onest moartea drept o tranziție și nu drept un capitol definitiv încheiat. O scenă superbă, tăcută și înălțătoare dintre Eve și Enzo, într-un moment deosebit de trist, a adus, suntem convinși, lacrimi în ochii multora. Povestea incredibilă a lui Enzo nu este neapărat un film religios, dar nu ne-am supăra dacă mai multe filme religioase ar fi asemănătoare lui.
În sfârșit, așa cum sugerează titlul în limba engleză, filmul se bazează foarte mult pe cursele de mașini ca metaforă pentru trecerea prin viața cu grație și hotărâre, în special în perioadele de încercări excepționale. Enzo, ca și stăpânul său, este un împătimit al curselor, așa că studiază alături de Denny cele mai complexe detalii ale sportului. Metaforele existențiale ale lui Enzo legate de curse sunt un pas înainte față de posterele motivaționale de la locul de muncă, dar acesta este și scopul, să te bucuri de simplitatea obiectivă de care au nevoie, uneori, cele mai spinoase probleme ale vieții.
Cu o regie stratificată, care subliniază momentele liniștite deasupra emoției dezlănțuite din scenele de tragedie și interpretări sensibile din partea tuturor actorilor, Povestea incredibilă a lui Enzo, este exact genul de film lacrimogen cu o doză de gândire pozitivă, de care are nevoie societatea noastră, pe bună dreptate, pesimistă.
Articol de Oktay Ege Kozak aparut in Paste Magazine pe data de 13 august.
Film Serial 