Încercarea elegantă de a adapta romanul câștigător al premiului Pulitzer, pentru marele ecran se mândrește cu o distribuție de cinci stele, dar este confuz din punct de vedere emoțional.
Este romanul lui Donna Tartt, Sticletele, câștigător al premiului Pulitzer, neadaptabil? Este posibil să condensăm 784 de pagini care te poartă în toate colțurile lumii, pline de iubire, terorism, durere, dependență de droguri și spionaj în lumea artei într-un film coerent, cu o intrigă satisfăcătoare? După 149 de minute din tentativa mult așteptată a regizorului din Brooklyn, John Crowley, răspunsul pare a fi … ¯\_(ツ)_/¯
Asta pentru că nu-i nici un succes înălțător, dar nici un eșec jenant, ci cade undeva la mijloc, mai aproape de o încercare admirabilă. Dar cel mai important, nu este nici pe departe dezastrul stângaci la care se așteptaseră unii; numeroasele lui scene, plasate în diverse colțuri ale lumii, sunt întrețesute cu o mână elegantă și, spre deosebire de unele adaptări masive, are o motivație care pare să fie mai mult decât „pentru că ar trebui?” Deși tonul, genul și locația se schimbă, accentul rămâne pe Theo (Oakes Fegley și apoi Ansel Elgort), a cărui mamă moare într-un atac terorist când el are 13 ani și a cărui viață este marcată pentru totdeauna. Cum tatăl este în alt oraș, Theo este trimis să locuiască temporar la familia unui prieten de la școală, și se atașează de mama colegului, Samantha (Nicole Kidman), o femeie rece, dar cu care are în comun dragostea pentru artă. Când tatăl său Larry (Luke Wilson) reapare, Theo este trimis să locuiască cu el și cu iubita lui neafectuoasă Xandra (Sarah Paulson) și astfel încep peregrinările de la o familie la alta, dintr-un loc într-altul, timp în care Theo încearcă să-și descopere identitatea și care este locul lui în lume.
Suntem purtați fără ezitare peste scenele de deschidere, opera unui povestitor care controlează cu încredere narațiunea, dar de îndată ce Wilson și Paulson întră în cadru, jucând niște caricaturi de personaje exclusiviste, s-a rupt filmul. Cei doi nu sunt decât două staruri care-și joacă partea destul de obositoare, iar interpretarea lor distrage și se bate cap în cap cu jocul subtil atât al lui Kidman, cât și al impresionantului Fegley, de până atunci. Nu sunt descriși cu accente atât de grotești precum Margo Martindale în Million Dollar Baby, dar există un snobism similar în modul în care filmul, și poate Tartt, pare să-i privească pe cei care nu trăiesc în Upper East Side și care nu frecventează galeriile de artă.
Filmul lui Crowley este format din scene emoționante, unele mai puternice decât altele, și spre lauda lui, în ciuda naturii fracturate a narațiunii, suntem dornici să aflăm încotro ne îndreptăm și ce se va întâmpla cu Theo, adesea un protagonist enigmatic. S-ar putea ca unii să strâmbe din nas la distribuirea lui Elgort în rolul lui Theo, dar este surprinzător de convingător aici, ancorând pe negândite un film inegal, cu stăpânire de sine. De asemenea, Jeffrey Wright face un rol remarcabil, jucând una dintre numeroasele figuri de adulți pe care Theo le întâlnește pe parcurs, alături de interpretarea foarte inspirată a lui Nicole Kidman.
The Goldfinch: Iluzia Libertății este o adaptare elegantă, care ne demonstrează ca John Crowley a evoluat ca regizor de la Brooklyn, un film care ni s-a părut mai degrabă prozaic. Conduce acțiunea cu o mână sigură în cea mai mare parte, la fel cum scenaristul Peter Straughan pare să fie cel mai potrivit să aducă un roman dens pe marele ecran. Dar, pe măsură ce filmul intră în cel de-al treilea act, latura emoțională nu se materializează, o legătură romantică eșuează lamentabil și un artificiu stupid de intrigă, precum și o încercare neconvingătoare de a coti spre thriller ne atenuează interesul și investiția sufletească. Propulsia care ne-a adus până aici nu conduce spre o concluzie mulțumitoare; este ca și cum am fi parcurs un drum lung, terminat într-o fundătură și, pe măsură ce ne apropiem de final, firul călăuzitor nu este îndeajuns de puternic ca să justifice nici lungimea-mamut a filmului, nici autorespectul exagerat.
The Goldfinch: Iluzia Libertății seamănă cu una dintre numeroasele piese de artă pe care Theo le admiră de-a lungul filmului: este minunat de privit, dar imposibil de atins.
Benjamin Lee, The Guardian, 9 septembrie 2019
Ați citit romanul lui Donna Tartt? Ați văzut The Goldfinch: Iluzia Libertății? Vi s-a părut reușită adaptarea?
Film Serial 