Viitorul apropiat. Astronautul Roy McBride (Brad Pitt) trăiește în umbra tatălui, Clifford (Tommy Lee Jones), un erou al spațiului, care a dispărut în misiunea de a găsi forme de viață extraterestre avansate, în univers. Când descărcări electrice de mare intensitate, din spațiu încep să lovească Pământul, Roy trebuie să călătorească prin sistemul solar pentru a-și găsi tatăl, originea supratensiunii electrice… și poate mai mult.

Brad Pitt, Ad Astra
Brad Pitt, Ad Astra

Avem impresia că suntem răsfățații universului. De când Gravity a schimbat regulile jocului, filmele science-fiction au fost nevoite să devină mai creative decât oricând pentru a ne impresiona. Aproape că genul deja își atinsese potențialul maxim. Regizorul James Gray, un Don Quijote modern, ridică mănușa cosmică și anunță că Ad Astra este „cea mai realistă reprezentare a spațiului din toate timpurile”. Și are dreptate; filmul ăsta este frumos: de la cinematografia sclipitoare și cadrele celeste artistice, până la efectele vizuale fără cusur (unele cadre folosesc fotografii adevărate ale suprafeței lunii), totul arată real.

Totuși, ceea ce scoate Ad Astra în evidență față de filmele recente care sfidează gravitația, este cadrul: un viitor profund plauzibil, care îți dă senzația de familiar, o lume în care călătoriile spațiale sunt comercializate, firești și umbrite de aceleași perne pentru gât prea costisitoare, ca la companiile aeriene low-cost. Minunea spațiului a fost înlocuită de banalitatea și problemele Pământului; luna este o capcană turistică de prost gust și un teritoriu disputat, nu departe de un episod din Futurama. De-a lungul filmului, ni se oferă bucățele de informații despre noua infrastructură inter-planetară și fiecare nouă revelație este un strop delicios despre construirea unei lumi teoretice, mai degrabă „fapt științific din viitor”, decât „științifico-fantastic”.

Este un cadru care îl face pe eroul nostru, Roy (Pitt), extrem de melancolic. La exterior, Roy este rece și nepăsător, pulsul lui este constant și, întotdeauna, se concentrează pe ceea ce are de făcut. Însă narațiunea lui pesimistă deplânge deteriorarea erei spațiale și sugerează dorul de tatăl înstrăinat, care ar putea fi cel care a cauzat supratensiunea electrică catastrofală, care afectează brusc Pământul. Într-adevăr, nu știți ce-i aia abandon dacă tatăl dumneavoastră nu plutește dincolo de Neptun.

Narațiunea lui Roy sună uneori ca jurnalul siropos al unui adolescent („I-am dezamăgit pe atâția”, bâlbâie el la un moment dat), dar este un erou imperfect fascinant, la fel de incapabil să simtă emoții, pe cât de capabil este ca astronaut. Odiseea lui prin vastitatea de neconceput a sistemului solar ne amintește de călătoria fluvială a lui Willard din Apocalipsul acum (Apocalypse Now): confruntarea cu singurătatea într-un mediu necruțător, indiferența față de moartea care pândește după fiecare colț.

Ad Astra este remarcabil de meditativ pentru un film atât de ambițios; cu acțiunea plasată de-a lungul a miliarde de kilometri, este întotdeauna interesat numai de viața interioară a lui Roy, aparatul de filmat este setat pe prim-planuri intense ale feței lui obosite. (Rezervați un gând și pentru biata Liv Tyler, în rolul soției lui Roy, care, adesea, nu este tocmai în centrul atenției, ceea ce face rolul ei similar din Armageddon – Sfârșitul lumii? de-a dreptul generos.)

Dar, în ciuda unei scăderi de ritm spre final, Ad Astra este, de asemenea, o aventură fantastic de bine pusă în scenă. Avem parte de o secvență de început (literalmente) bulversantă, care se petrece la „Antena spațială internațională”, o întâlnire imprevizibilă cu o primată-spațială și o urmărire cu niște ATV-uri selenare, care ne oferă o idee palpitantă despre cum ar arăta Furios și iute în spațiu. Te distrezi, chiar dacă eroul nostru nu se distrează deloc.

Prin toate cele de mai sus, Ad Astra reușește să mediteze asupra întrebărilor existențiale cu care se confruntă umanitatea și ne readuce la umanitatea cu care trebuie să ne confruntăm. Aceasta, mai presus de ilustrarea realista a spațiului, este probabil realizarea sa reală.

Existențial, dar și intim, Ad Astra este o explorare uimitoare, sensibilă a vidului lăsat de un părinte absent… și a vidului infinit al universului.

Articol de John Nugent, aparut in Empire pe data de 16 septembrie