Barry (Bill Hader) este un asasin plătit, dar iubirea lui adevărată este teatrul. Această premisă de la care pleacă comedia neagră de la HBO, Barry, este aproape un clișeu în epoca familiilor mafiote simpatice și a profesorului de științe din liceul, care se ocupă cu traficul de amfetamine. Faptul că Hader și co-creatorul Alec Berg (Silicon Valley) au pus la cale ceva atât de frustrant, atât de ciudat și amuzant și dureros de trist este, cel puțin, o surpriză plăcută.

Barry chiar este un asasin plătit. Vine la Los Angeles din Cleveland, pentru a ucide pe cineva pentru bani. Se ocupă de așa ceva încă de când a fost lăsat la vatră, după ce a fost pușcaș marin, în Afganistan. Îi lipsea, după cum ne explică, un „scop”, iar prietenul de familie Fuches (Stephen Root) l-a angrenat în crimele la comandă. Dar Barry este nefericit și, de la bun început, spune că vrea să se lase de asta. La fel ca mulți alții care și-au distrus viața, Barry este sigur că totul va fi diferit – imediat după această ultimă lovitură. Scenariul este foarte abil când, inițial, ne lasă portițe deschise pentru a nu-l privi pe Barry exact ca pe un asasin plătit, exact ca pe un criminal și apoi le închide una câte una.

Lovitura îl conduce pe Barry la un curs de actorie, predat de pomposul Gene Cousineau, interpretat de Henry Winkler. Cousineau este onest, naiv, de-a dreptul… dulce? … și îl primește pe Barry cu brațele deschise, deși e bâtă în ale actoriei. În schimb, poate plăti integral prețul cursului. Barry reușește să-și facă prieteni în clasa lui Cusineau, printre care și Sally (Sarah Goldberg), o actriță de care Barry se îndrăgostește rapid și de care profită perpetuu rechinii din show-business.

Barry este amuzant, dar nu este superficial. Hader și Berg nu iau ușor consecințele crimei și nu jonglează cu umorul negru și dulceața optimistă, precum Good Girls (NBC), atunci când și-a pus la punct povestea despre mamele care comit jafuri.

Echilibristica aici este între comedia – atât situațională, cât și fizică – problemelor crescânde ale lui Barry cu infractorii din anturaj și faptul că el este o figură tragică în adevăratul sens al cuvântului. Pe parcursul a opt episoade, Barry cade din lac în puț și ne arată cât de greu este s-o ia de la zero, așa cum spune că își dorește. Mai mult decât atât, nu se eschivează de la întrebarea pe care, adesea, scenariile de acest gen le evită: Are Barry dreptul s-o ia de la zero? Are dreptul să lase în urmă tot ce a făcut și să devină un actor neconvențional? Care sunt implicațiile încurajării unei astfel de hotărâri?

Este înviorător faptul că Barry nu se teme să sfideze atitudinea absolut arogantă a majorității serialelor anti-erou; că nu i se pare firesc ca acest bărbat, care a omorât o grămadă de oameni, să fie ovaționat de îndată ce declară că i-ar plăcea să nu mai fie asasin plătit. Gândiți-vă la el ca la ”Breaking Good”: dacă Walter White ar fi trecut de la regele drogurilor la profesor de liceu la fel de ușor cum a făcut invers, totul este dintr-o dată minunat? Dar dacă ar fi trebuit să facă mult rău pentru ca tranziția să fie posibilă, dar el ar fi fost sincer în dorința de a deveni bun? Barry face o grămadă de experimente; conduită versus prejudiciu; brutalitate versus amabilitate. Cine suntem, până la urmă, decât suma lucrurilor pe care le facem și răul pe care alegem – sau nu – să-l pricinuim?

Bill Hader, Barry, Emmy 2019, Photo: Kevin Winter/Getty Images
Bill Hader, Barry, Emmy 2019, Photo: Kevin Winter/Getty Images

Sufletul acestei povești este prestația excepțională a lui  Hader în rolul lui Barry. Este un exemplu perfect de actor cu ochii mari, cu fața flexibilă, care poate trece prin această gamă de reacții perfect calibrate și să le transforme în instrumente dramatice, fără a-și pierde flerul comic. Hader a fost dintotdeauna un tip care se poate pierde într-un fel de amabilitate înșelătoare, care îi temperează excentricitatea – în The Mindy Project, el era doctorul, fost-iubit al lui Mindy, iar în Trainwreck, a avut rolul unui medic, de care era îndrăgostită Amy Schumer. Aici, acea modestie are o nuanță amenințătoare, în loc să fie doar amuzantă.

Henry Winkler se distrează la maximum cu Cousineau, un tip care este fie de-a dreptul naiv, fie reconfortant de autentic; poate puțin din ambele. Și, deși ne uităm ușor pieziș la serialele care distribuie femei de culoare în roluri decente, dar insuficient dezvoltate, Paula Newsome este minunată drept detectiva inteligentă, care se apropie de adevăr din ce în ce mai mult – adevăr care ar putea pune capăt viitorului la care Barry visează cu ochii deschiși. De ce atunci – serialul ne provoacă să ne întrebăm – nu este ea eroul?

Comedia neagră – Barry este, de asemenea, în mare parte, foarte amuzant – care se naște din violență a creat o mulțime de cariere. Reprezintă o parte solidă din filmografia lui Quentin Tarantino și a fraților Coen și a fost un element crucial al multor seriale de prestigiu. Dar în Barry avem parte de un fel de corectitudine fundamentală, se iau în considerare consecințele, iar asta îți dă senzația de originalitate. Când ajungi la sfârșit și auzi ultima replică, ți se zbate inima în piept, pentru că sfârșitul este inevitabil, dar nu este previzibil.

Adesea, ne trezim că vorbim cu drag despre personajele problematice, dar nu-i asta ideea. Un protagonist poate fi simpatic sau antipatic, cu condiția ca serialul să abordeze cu onestitate consecințele acțiunilor lui. Răul pe care îl face nu poate să-i afecteze doar propria viață; nu poate să-i întărească doar lui caracterul. Trebuie tras la răspundere. Trebuie să facă față consecințelor. Și în Barry, așa stau lucrurile.

Linda Holmes, NPR, 23 martie 2018