La ce film mergem (cu copiii) azi? Maleficent: Suverana răului

E rea, e bună, e rea din nou. Este greu să ții pasul cu Maleficent, dar un lucru este sigur: atunci când îți faci planuri să-i întâlnești pe viitorii cumetri, nimeni nu vrea să audă, „Maleficent vine la cină”. Aceasta este o replică reală din Maleficent: Suverana răului (Maleficent: Mistress of Evil), o continuare dinamică chiar dacă ușor haotică a succesului din 2014. Ca film de personaj, continuarea e nedreaptă cu eroina / anti-eroina Angelina Jolie, în privința lentilelor de contact verzi, a coarnelor negre de pe cap și a pomeților protetici ultra-ascuțiți. Dar ca film de acțiune pe tărâmul magic al poveștilor este mai colorat, mai energic și mai captivant decât primul Maleficent.

În prima parte, Maleficent ajunge să o iubească pe Aurora (Elle Fanning), frumoasa-adormită, pe care o blestemase odinioară. Dar când acel film a câștigat mai mult de 700 de milioane de dolari, în toată lumea, ne-am luat la revedere de la ”și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, și a venit timpul să o reanimăm pe ursitoarea cea rea. În plus, numele ei este sinonim cu răul; chiar nu are de ales!

Aurora este acum regină peste pădurea fermecată în care trăiește împreună cu nașa ei, Maleficent. Efectele speciale animă ținutul, cu un covor de flori care strălucește în lumina dimineții, cu fluturi multicolori care împânzesc văzduhul și niște micuțe creaturi adorabile, inclusiv Pinto, un fel de arici încântător. Aurora este logodită cu prințul Philip (Harris Dickinson), din regatul vecin Ulstead, al cărui sărut nu a reușit să rupă blestemul și s-o trezească data trecută. Cumsecade și insipid, Philip este atât de anost încât s-ar putea să nu observați că este interpretat de un alt actor.

Cea mai bună alegere a fost distribuirea lui Michelle Pfeiffer în rolul mamei lui Philip, care o joacă pe frumoasa și eleganta regină Ingrith ca pe o persoană malefică fascinantă, acoperită de bijuterii, al cărei zâmbet benign îi maschează planul de a zădărnici căsătoria și de a prelua regatul Aurorei. Ea ascunde acest complot de fiul și de pașnicul ei soț, regele John (Robert Lindsay), dar sub dressingul ei – plin de rochii uimitoare, argintii – este un atelier igrasios în care minionii ei prepară un praf roșu, otrăvitor, care este letal pentru zâne.

Ospățul de logodnă la care Maleficent se întâlnește cu părinții lui Philip, îi oferă o scuză pentru a deveni, din nou, malefică. Ramurile copacilor se împletesc pentru a forma un pod peste o mlaștină – până și efectele speciale minore sunt realizate cu grație – iar Maleficent se îndreaptă reticentă, împreună cu Aurora, spre castelul regelui și al reginei. Dornică ca părinților logodnicului să le placă de nașa ei, Aurora o roagă pe Maleficent să-și ascundă coarnele sub o eșarfă, un început de rău augur pentru o cină care se termină cu fulgere de lumină verde, care zboară din mâinile furioasei Maleficent.

Având în vedere că personajul ei trece de la bun la rău și este copleșit de efecte speciale, Jolie nu trebuie să facă mai mult decât să pozeze, lucru la care este expertă. Ochii ei au sclipiri de gelozie și furie, în rest nu face decât să schimbe costumele.

Pe măsură ce continuă, filmul îți dă din ce în ce mai mult senzația de însăilătură a unor bucăți și fragmente care nu se potrivesc foarte bine. Ici-colo avem parte de încercări iscusite de trezire la realitate – „Acesta nu este un basm”, o avertizează regina Ingrith pe naiva Aurora – dar nu suficient pentru a ridica filmul la un nivel îndeajuns de sofisticat pentru adulți. Avem și niște aluzii metaforice; creaturile cunoscute sub numele de dark fae, cu coarne și aripi la fel ca Maleficent, au fost marginalizate și alungate din societate. Aceștia creează o conexiune vagă cu prejudecățile și ura din viața reală, dar ideea este atât de confuză, încât n-are nici un sens. Chiwetel Ejiofor – practic de nerecunoscut sub machiaj – este un fae care vrea să se reconcilieze cu oamenii, în timp ce semenii lui vor să pornească un război cu ei.

Alături de aceste încercări nesigure de abordare a problemelor cu ecou contemporan, există scene retro discordante. Când Philip o cere în căsătorie pe Aurora, se lasă într-un genunchi și deschide o cutiuță cu un inel de logodnă, de parcă ar fi într-o telenovelă siropoasă. Ne dorim ca Aurora să aibă parte de dragoste, dar brizbizurile de modă veche vin în contradicție cu un film care transmite mesajul unor femei puternice, evident și în piesa pe care se derulează genericul de final: You Can’t Stop the Girl, al popstar-ului Bebe Rexha. Cu regele John sub blestemul somnului pentru cea mai mare parte a filmului și Filip de-a dreptul plictisitor, bărbații sunt, în mare parte, puși pe tușă, în timp ce reginele războinice se luptă.

În ziua nunții, pe măsură ce complotul lui Ingrith începe să se deruleze, zânele și oamenii se luptă între ei în interiorul și în afara castelului. Faes zboară în luptă, soldații umani atacă și oamenii sunt transformați în capre. Ursitoarele bune ale Aurorei – Knotgrass, Flittle și Thistlewit (capetele lui Imelda Staunton, Lesley Manville și Juno Temple atașate de siluete animate) încearcă să scape de otrava lui Ingrith. Secvența de luptă prea lungă îți dă senzația că filmul ar fi împrumutat efecte speciale de la Avengers: Endgame pentru un final senzațional. Până atunci, totuși, Maleficent: Suverana răului te fascinează cu ușurință. Ca atât de multe filme Disney, și acesta este o mină de aur, cu doar un strop de magie.

Caryn James, BBC Culture, 15 octombrie