Religia, mortalitatea și animalele vorbitoare se combină pentru a ne oferi un serial care surprinde opera majoră a lui Pullman, în toată gloria sa.

Presupun că startul sezonului de programe de Crăciun, cu o adaptare în opt părți a unei cărți despre pieirea lui Dumnezeu are sens în lumea noastră nebună și confuză.
Materiile întunecate (His Dark Materials), trilogia lui Philip Pullman, este o infuzie intensă, consistentă, furnizată printr-o poveste excepțională despre Lyra Belacqua, o orfană care pleacă dintr-un Oxford alternativ – luminat de lămpi cu păcură și străbătut de zepeline – în nordul înghețat, pentru a-și salva prietenul, Roger, de la răpitorii de copii. Ulterior este implicată într-un mister mai profund, care are legătură cu unchiul ei, exploratorul Asriel, cu descoperirea lui de particule elementare cunoscute sub numele de Praf și cu posibile lumi paralele pe care atotputernicul Magisteriu vrea să le țină ascunse. De aici apar întrebări despre valorile religiei organizate, coruptibilitatea autorității, ambiguitatea adevărului, ceea ce înțelegem prin suflete (întruchipate de daimonii pe care le au toate personajele și care reprezintă esența lor interioară) și alte astfel de considerații morale și teologice.
Citește și Mitologia din Materiile întunecate: Daimonii și Praful explicate
Jack Thorne, scenaristul unor producții aclamate, de la miniseria This Is England (cu Shane Meadows), la National Treasure și, cel mai recent, The Accident, este cel care a adaptat opusul magnum al lui Pullman pentru micul ecran. Acest sezon urmărește povestea din prima carte, Luminile Nordului (Northern Lights); un al doilea sezon, care continuă povestea din Pumnalul tăinuit (The Subtle Knife), a fost deja comandat. Există timp și spațiu pentru a le onora așa cum se cuvine, iar primul episod, în toată gloria lui steampunk, dă semne că serialul are potențialul de a atinge acest obiectiv. Începem cu Lyra – o interpretare ferventă și inteligentă a lui Dafne Keen, în vârstă de 14 ani – care este adusă pentru a fi protejată, la Jordan College, de către Lord Asriel (James McAvoy), invocând principiul „sanctuarului scolastic”. Este o sintagmă care încapsulează atât de mult din ceea ce pune în mișcare acțiunea din prima parte a poveștii și este un semn sigur pentru fani că se pot relaxa și se pot bucura de ceea ce urmează.
Spoiler alert! În primul episod, maestrul lui Jordan College încearcă să-l otrăvească pe Lord Asriel, micul gitan, Billy este răpit, iar ginta sa pornește în căutarea lui, Lyra află despre Praf, este (re)-abandonată de către Asriel, primește un prețios aletiometru, face cunoștință cu doamna Coulter (o Ruth Wilson fantastic de tulburătoare) și acceptă să devină asistenta ei. Lyra și Coulter se îmbarcă într-o aeronavă și își încep călătoria spre Londra, unde noua ei prietenă promite să-l găsească pe Roger – prietenul Lyrei, care dispăruse. Între timp, Magisteriul, emisarii și puterile sale se profilează în fundal.
Orice imperfecțiuni ne-ar aștepta pe parcursul celor opt episoade, deocamdată, serialul evită cu vehemență să repete greșelile letargicului film din 2007, care (după multe presupuse ingerințe ale casei de filme producătoare) a eliminat cea mai mare parte a temelor religioase controversate și a altor subiecte la fel de complicate, care, de obicei, nu dau bine în Statele Unite. În ciuda faptului că noua serie este o coproducție BBC cu HBO, se pare că aceste idei nu vor fi alterate de această dată.
De fapt, mai curând s-a ridicat problema că Materiile întunecate este prea obscur și nepotrivit pentru copii. Însă copiii vor lua din poveste doar informațiile pentru care sunt pregătiți – fie că este vorba despre o viziune asupra inimii complexe a oamenilor, fie vor fi fascinați de ideea de a avea un animal care vorbește să te însoțește pretutindeni.
În plus, doar ocazional, povestea îi va pregăti pentru altceva. Pentru aceasta sunt cărțile – și dramele TV de prestigiu. Mai ales într-o lume în care noțiunile de certitudine, erezie, adevăr și cine le definește și le cenzurează, trebuie să fie, imperios, puse sub semnul întrebării, așa cum încă nu-și dau seama cei mai mulți tineri cititori ai lui Pullman.
Lucy Mangan, The Guardian, 3 noiembrie