Într-un fel, relația mea cu Aventura (The Affair), serialul pe care l-am urmărit la HBO – pentru că da, am relații cu emisiunile TV – a funcționat precum relația personajelor principale, Noah și Helen. Mi-a plăcut, mi-a plăcut mai mult, m-am simțit trădată de întorsătura din Sezonul 3, am continuat să-l urmăresc pentru că devenisem dependentă, m-am îndrăgostit din nou de el.

Am trecut prin multe împreună.

Aventura, The Affair, Maura Tierney, Dominic West
Aventura, Maura Tierney, Dominic West

Acum că s-a terminat, mă uit cu drag în urmă, la această dramă inovatoare. De la început, s-a jucat inteligent cu punctele de vedere ale personajelor, amintindu-ne, iar și iar, de subiectivitatea implacabilă a experienței umane – chiar și a experienței în comun. Niciun alt serial TV nu a aruncat spectatorul, atât de eficient, în mijlocul discordiei narative, întrucât fiecare episod a fost împărțit astfel încât să prezinte perspectiva altui personaj.

Citește și Ruth Wilson discută despre ieșirea din distribuția Aventura

Aceste personaje au văzut aceleași scene – nu în ultimul rând acea primă întâlnire de la Montauk, a lui Noah și Alison, la care serialul a continuat să se întoarcă – în moduri semnificativ diferite. Acolo a fost dramatismul adevărat, atunci când ne-am trezit în mijlocul părerilor conflictuale și a neînțelegerilor subtile. Nu a existat narațiune omniscientă, ci doar o serie  de perspective asupra aventurii dintre Noah, atât de egocentric, și Alison, atât de sfâșiată de durere; și de cutremurele pe care aventura lor le-a provocat în lumea fiecărui membru al familiei. Chiar și moartea lui Alison a fost prezentată ambiguu, drept sinucidere, apoi crimă. Și apoi, cu multele salturi în timp, inclusiv un salt în viitorul – afectat de schimbările climatice – lui Joanie Lockhart, am putut observa cum memoria distorsionează faptele încă și mai mult.

În mod similar, în This Is Us avem parte de o succesiune de povestiri fracturate, trecutul anunță prezentul și viitorul. Este un fenomen post-Lost și, atunci când este făcut foarte bine, așa cum se întâmplă frecvent în Aventura – pune cap la cap o lume coerentă care transcende în viitor – efectul este magistral.

Au existat întotdeauna elemente de telenovelă în Aventura, adesea cu influențe literare, un festin-livresc dramatizat, legat de cariera de romancier a lui Noah, romanul său autobiografic și socrul său, autor de best-seller-uri. A fost o melodramă rafinată, din pana măiastră a lui Sarah Treem și Hagai Levy, care au mai colaborat și la In Treatment. Decorul a fost sugestiv, de la vilele și plajele de pe Coasta de Est până la întinderile largi de pe Coasta de Vest, în sezoanele ulterioare, iar oceanul (înfățișat atât de obsedant în genericul de început) era întotdeauna aproape, amenințând să dezlănțuie haosul. Uneori, telenovela devenea, temporar, de-a dreptul siropoasă – coincidențe imposibile, trucuri în sala de judecată, o intrigă #MeToo inserată prea brusc – dar aceste excese rareori au rupt vraja.

De-a lungul timpului, totuși, melodrama a fost intens prevestită de o conștientizare psihologică acută a personajelor (din nou, similarități cu In Treatment). Am aflat nu numai cine este o persoană, ci și cum și de ce a devenit acea persoană. Le-am înțeles slăbiciunile adânc înrădăcinate și atuurile, am aflat momentele hotărâtoare din trecutul lor, am văzut cum dorințele și temerile lor le determină acțiunile. Penultimul episod a fost un tur de forță pentru Dominic West și Maura Tierney, în rolurile lui Noah și Helen, care au mers singuri (printr-un canion – o referire la melodia lui Fiona Apple, din generic) încercând să scape (cam la marele fix) din calea focului devastator. Nimic nu părea să existe în afară de ei în acea oră, timp în care au trecut în revistă vechile greșeli și noile revelații, iar faptul că noi cunoșteam foarte bine atât personajele cât și problemele lor, a ridicat spectacolul la cote înalte.

Interpretarea celor patru actori principali – West, Tierney, Wilson și Joshua Jackson – a fost remarcabilă. Tierney este o forță a naturii, atât înduioșătoare, cât și amuzantă; West a fost întruchiparea îndărătniciei, întrucât scenariștii l-au determinat să facă aceleași greșeli, iar și iar; Ruth Wilson, deși un pic prost aleasa ca localnică a Montauk-ului, a conferit personajului o fragilitate esențială și un complex de victimizare convingător. Actorii din rolurile secundare au captat, adesea, atenția telespectatorilor; în rolul mamei lui Helen, Kathleen Chalfant  a fost magnifică și aș vedea cu bucurie un serial centrat pe personajul ei. Omar Metwally, în rolul partenerului lui Helen, Vik, a fost demn și complex. Ocazional, serialul invita câte o vedetă într-un rol pasager – ne vine în minte Tony Plana, care l-a interpretat pe Ben Cruz la bătrânețe, și care a susținut un întreg episod.

Știu, probabil am romantizat serialul. Până la urmă, nu am menționat greșelile majore, inclusiv firul narativ cu gardianul de la închisoarea lui Noah și iubita lui franceză. Dar, știți, exact asta se întâmplă într-o relație de lungă durată. Treci peste suișuri și coborâșuri și, în cel mai bun caz, precum Helen și Noah, rămâneți prieteni sau – așa cum s-a întâmplat în final – chiar iubiți.

Matthew Gilbert, Boston Globe, 31 octombrie.