Când William Goldman a vrut să dea un exemplu de economie în arta scrierii unui scenariu, în cartea sa Adventures in the Screen Trade, a folosit o scenă din Raymond Chandler: un soț și o soție sunt împreună, în lift, ea cu geanta în mână, el cu pălăria pe cap și coboară în tăcere. Ascensorul se oprește, ușile se deschid și intră o tânără frumușică. Bărbatul își scoate pălăria. Această scenă scurtă, fără cuvinte, îți spune tot ce trebuie să știi despre cuplu și mariajul lor.
În câteva secunde, la fel de scurte și fără cuvinte, scena de deschidere a episodului de debut din Obsesia Evei (Killing Eve) (BBC One) detronează exemplul lui Goldman / Chandler. Într-o cafenea, o tânără îi zâmbește unei fetițe care mănâncă înghețată la masa de alături. Fata nu reacționează, dar îi zâmbește chelnerului când acesta rânjește la ea. Femeia îi imită rânjetul, iar fetița îi zâmbește înapoi. Femeia se ridică, își plătește consumația și, în timp ce iese din cafenea, mătură castronelul cu înghețată în poala copilului.
Este – cel puțin narativ și dramatic vorbind – o mișcare elegantă, care ne pregătește splendid pentru ora nemiloasă, dar cu stil, care urmează, în timp ce le vom cunoaște – prin interpretările perfecte ale lui Sandra Oh și Jodie Comer – pe cele două protagoniste, care vor ajunge să se joace de-a șoarecele și pisica pe tot globul.
Autoarea cruzimii rafinate aplicată copilului, este Villanelle (Comer) – o asasină pricepută, prolifică și fără milă; imaginați-vă o Nikita fără conștiință și liberă să se distreze în activitatea ei. Își ține gloanțele într-un sertar lângă tampoane și benzi depilatoare și îi place să se relaxeze cu o ocazională partidă în trei și să-și însceneze propria moarte în apartamentul supervizorului. Până la sfârșitul episodului, se folosește de un băiețel pentru a-i îndepărta bunicul de la o nuntă toscană, astfel încât să-l poată înjunghia în orbită cu un ac de păr otrăvit, după care aterizează la Londra, pentru a-i tăia artera femurală unui politician rus în vizită și elimină jumătate din securitatea spitalului care o păzea pe iubita poloneză – singura martoră a crimei.
Agentul MI5 Eve (Oh) intuiește deja că ucigașul este o persoană pe care politicianul misogin n-ar fi văzut-o ca pe o amenințare. Plictisită de moarte de îndatoririle ei de la birou, începe să investigheze neconcordanțele din caz și, din cauza acestei inițiative, este concediată de șeful ei „puțopalmist”. Nu după mult timp, însă, este abordată de cineva mai sus în lanțul trofic al spionajului, cu propunerea de a continua ca agent-secret și mai secret.
Obsesia Evei a fost adaptată după romanele lui Luke Jennings, de Phoebe Waller-Bridge, creatoarea misterioasei pietre prețioase Fleabag. Toată istețimea mușcătoare și idiosincraziile ei, care au făcut din Fleabag un serial grozav, sunt prezente și aici (iar Villanelle este protagonista din Fleabag cu doar câteva perechi deviante în ADN). La fel cum Fleabag a subminat așteptările de la un sitcom cu dialogul său natural, scabros, tot așa, convențiile genului de spionaj sunt aici răsucite în ceva nou; parțial datorită faptului că, în cărțile lui Jennings, ambele personaje principale sunt femei. În mod tradițional, acestora nu li se permite decât – vezi Jane Tennisons, Stella Gibsons, Robin Griffins – să fie urmăritorul – nu urmăritul – hotărât să-l aducă pe urmăritul deviant în fața justiției.
Însă, în plus, avem scenariul alert și tăios, o stăpânirea perfectă a comediei și a tragediei, trecerea cu repeziciune de la una la cealaltă și înapoi și personaje atât de profund elaborate, încât chiar și rolurilor secundare le reușesc glume autoreferențiale. Când investigațiile neoficiale ale Evei ies la iveală, șeful ei (minunatul David Haig) observă: „Ai putea să ai probleme mari dacă aș fi un bărbat serios.”
Și își afișează atât de lejer prerogativele feministe. Eve nu trebuie să lupte cu un sexism fățiș. Șeful și soțul ei sunt tipi cumsecade, înțelegători. Este frustrată doar de slujbă și de viața care nu decurge așa cum sperase. La fel ca… altcineva. Villanelle se folosește de feminitatea ei doar pentru a se apropia fizic, suficient de mult pentru a-și tăia, înjunghia sau împușca victimele, nu pentru a le seduce. Ea și Eva sunt atrase una de cealaltă nu pentru că sunt ambele femei în lumea bărbaților, ci pentru că au – ca persoane care au fost timp îndelungat subestimate în domeniile lor respective și doresc o provocare – atât de multe în comun.
Acesta lucru nu-i un pas înapoi, ci progres. Este o orientare politică care afirmă că ne aflăm într-un moment în care creatorii nu trebuie să își ceară scuze sau să aducă în discuție forțat problemele contemporane fierbinți, pentru a justifica personajele feminine. Deci se poate! Aceasta este normalitatea și modul în care este consolidată. În plus, urmărind serialul Obsesia Evei veți avea parte de o distracție aparte.
Lucy Mangan, The Guardian, 15 septembrie 2018
Film Serial 