Descriind atitudinea sa incitant-jucăușă față de cinematografia de gen, scenaristul / regizorul Rian Johnson a afirmat odată că-i place „conversația ușor auto-referențială pe care filmul o inițiază între regizor și spectator” – felul în care un set comun de reguli fundamentale poate fi însușit, iar apoi subminat. Aceasta a fost o caracteristică a carierei lui Johnson de când filmul său de debut cu buget redus, Codul morții (Brick – 2005), a transpus cu succes o narațiune sumbră din anii ’40, în cadrul însorit al unui liceu modern din California. În Looper: Asasin în viitor (2012), el a transformat o aventură centrată pe călătoria în timp într-o meditație sumbră asupra consecințelor rezolvării problemelor prin violență. Mai recent, în 2017, filmul său din seria Star Wars, Ultimii Jedi (The Last Jedi) i-a supărat pe unii fani înrăiți care erau de părere că nu-i cazul să fie luată în discuție mitologia în continuă evoluție a seriei.

La cuțite, Knives Out
La Cuțite, Knives Out

În filmul delicios de antrenant La cuțite (Knives Out), Johnson se întoarce la origini cu un omagiu actualizat adus whodunnit-urilor lui Agatha Christie, pe care le-a iubit în copilărie și adaptărilor pentru marele ecran, în care, cu o siguranță de sine impertinentă, Peter Ustinov conducea o distribuție plină de vedete printr-o poveste polițistă labirintică.

Cadrul este o casă gotică din New England-ul din ziua de azi, în care scriitorul de romane polițiste Harlan Thrombey (Christopher Plummer) pune capac recentei sărbătoriri a vârstei de 85 de ani, cu un deces dramatic în biroul său de la mansardă. Arată ca o sinucidere ca la carte, dar oare nu cumva unul dintre membrii familiei lui Harlan, cu toții mai mult sau mai puțin niște lipitori (descriși nimicitor drept o grămadă de „perfecționiști ridicați prin propriile puteri”) i-ar fi putut tăia gâtul? La urma urmei, bătrânul și-a petrecut seara plătind polițe vechi și „reglând conturile” …

Poate că oaia neagră a familiei, Ransom (Chris Evans, debordând de încrederea privilegiaților) a făcut-o – a fost auzit certându-se cu bunicul său în acea noapte. Sau cum rămâne cu Walt, mereu în pragul smiorcăielii (Michael Shannon, într-un rol atipic), al cărui imperiu publicistic depinde de bunăvoința reticentă a tatălui? Apoi este ginerele Richard (Don Johnson), un suporter al lui Trump oribil, căruia-i fug ochii după femei; și văduva-guru monden Joni (Toni Collette, parcă inspirată de o Gwyneth Paltrow sentimentală) – amândoi aveau un motiv.

Doar asistenta medicală a lui Harlan, Marta (Ana de Armas), pare deasupra oricăror suspiciuni, binecuvântată cu o „reacție regurgitativă la neadevăruri” care o face să vomite când minte. În ceea ce o privește pe fiica cea mai mare, Linda (Jamie Lee Curtis în formă maximă), ea nu poate să nu „se gândească la ghidușiile tatălui” și „să aștepte marea dezvăluire…”

Angajat să deslușească „maniera morții” lui Harlan este detectivul-gentleman Benoit Blanc, un intrus care fumează trabucuri, cu un accent scandalos din sudul SUA (Ransom îl numește „CSI-KFC”) interpretat de Daniel Craig. Blanc se auto-descrie drept un „observator pasiv al adevărului”, dar o țesătură de intrigi îi înconjoară propria prezență în investigație. Cine l-a angajat? Pentru ce?

Ca în cazul celor mai bune intrigi polițiste, totul este pus la punct și semnalat pe furiș în primele momente ale filmului, dar aceste indicii inițiale devin evidente numai la a doua vizionare. Îl urmărim cu o adevărată plăcere pe Johnson cum derulează intriga ca o capcană cu dinți de oțel, dar nimic n-ar mușca dacă nu ne-ar păsa de personaje, care rămân la granița dinspre caricatură. Bazat pe un scenariu cu dialoguri istețe, care ne oferă mai multe replici amuzante decât multe dintre așa-zisele comedii ale anului, La cuțite menține pe tot parcursul, o inimă umană în care sunt înfipte regulat pumnale. Martorul Linda ne amintește usturător că tot acest mister amuzant se derulează pe fundalul unei tragedii familiale, interpretarea autoritară a lui Curtis surprinzând acel echilibru între maliție și empatie care este trăsătura definitorie a filmului.

La fel ca în romanele lui Christie, există și un element puternic de satiră socială. Deși lui Marta i se spune în mod repetat că „face parte din familie”, n-a fost invitată la înmormântarea lui Harlan, ceea ce-i face pe mai mulți suspecți înstăriți să insiste confidențial: „Le-am spus că ar fi trebuit să fii acolo, dar nu m-au ascultat.” De asemenea, este semnificativ faptul că Blanc, cel adesea luat peste picior, este ca peștele pe uscat în acest mediu claustrat, oferindu-ne o fațadă ridicolă, care-i distrage pe naivi de la adevăratul lui scop.

Toate acestea se petrec într-o casă care este asemănătoare cu o tablă uriașă de Cluedo (felicitări designerului de producție David Crank), plină de ferestre ascunse și scări care scârțâie, convenabil auzite de personajele cu somn ușor sau de cele cu ochii pe ceas. Aparatul de filmat al lui Steve Yedlin se strecoară prin camere cu o plăcere ascunsă, se învârte în jurul personajelor, se bagă în fețele lor – privindu-i cu suspiciune în prim-planuri filmate de jos, sau menținând o distanță aparent obiectivă, de sus. Editorul Bob Ducsay intercalează secvențe din trecut și prezent, pe măsură ce vocile din fundal stabilesc un dialog dinamic între perioade de timp disparate.

Cireașa de pe tort este coloana sonoră desăvârșită a lui Nathan Johnson, la fel de sclipitoare și spiralată precum coroana decorativă de cuțite care atârnă în fundalul scenelor cheie de interogatoriu, țintind și îmboldind acuzator, în timp ce așteptăm să cadă sabia lui Damocles.

Mark Kermode, The Guardian, 1 decembrie 2019