Robert Downey Jr. joacă un doctor devenit interlocutorul animalelor în acest avorton de aventură plictisitoare. La un moment dat, în timpul perioadei tulburi de gestație, filmul cunoscut cândva drept „Călătoria doctorului Dolittle” a fost redenumit „Dolittle”. A fost „Călătoria” prea demodată, „doctorul” prea pretențios?

Oricare ar fi motivul, păcat că n-au renunțat și la restul filmului, sau măcar să-l fi scurtat considerabil. Un căscat plictisit și excesiv de lung, acesta este cel mai recent film în care apare John Dolittle, doctorul devenit confidentul unui cal, pe care Hugh Lofting, un inginer civil de origine britanică, l-a inventat în timpul Primului Război Mondial în scrisorile de pe front, adresate copiilor săi. (El este și autorul ilustrațiilor.)

Dolittle
Dolittle

Robert Downey Jr., care abordează un accent indistinct (galez? scoțian?), interpretează rolul lui Dolittle, acum un pustnic, care în urma unei tragedii s-a retras la conacul său din Anglia victoriană. Acolo, el trăiește cu o menajerie generată de computer, căreia îi dau glas o armată de actori, inclusiv Tom Holland (un câine pașnic), Octavia Spencer (o rață irascibilă) și Emma Thompson în rolul lui Poly, un papagal albastru-strălucitor cu un cioc tocit. Cea mai mare parte din timp, Poly îl dirijează cu blândețe, dar ferm, pe Dolittle, ca un soi de soție – o relație dinamică între specii, ușor amuzantă (și ciudată), care-ți distrage atenția când lucrurile încetinesc. Soția lui Dolittle murise în urmă cu ceva timp, așa cum se întâmplă adesea în filmele pentru copii.

Singura femeie din jur este tânăra regină Victoria (Jessie Buckley), o suporteră a lui Dolittle, care suferă de o boală enigmatică. Curteanul dubios (Jim Broadbent) care mișună prin apropiere, pare că știe răspunsul, dar pentru că Dolittle trebuie să facă ceva, el și prietenii săi îmblăniți și înaripați pornesc la drum să găsească o cură. Urmează glumele insipide, scufundările în oceanul adânc și călătoria extraordinar de lungă. Balenele înoată în jur, un balaur se lamentează, grădina zoologică a lui Dolittle se agită și aruncă vorbe de duh, la fel și Downey. Nimeni nu aruncă cu balegă sau face pipi pe covor, deși Michael Sheen fură cu umor toate scenele în care apare drept rivalul lui Dolittle, iar Antonio Banderas se împăunează în rolul lui unui pirat-rege.

Acesta este al patrulea film cu Dolittle și probabil nu va fi ultimul. Primul, Doctor Dolittle (1967), un musical cu Rex Harrison, a fost un dezastru la box-office; trei decenii mai târziu, Eddie Murphy preia rolul cu succes. Mușchiul Iron Man al lui Downey și succesul filmelor cu Murphy explică, probabil, motivul pentru care studioul Universal a comandat un proiect „Dolittle” fără titlu, care să fie scris și regizat de Stephen Gaghan, cunoscut pentru filme politice neamuzante precum Syriana și Traffic. Se pare că Gaghan s-a confruntat cu probleme în timp ce făcea Dolittle, determinând studioul să aducă alți cineaști. Chiar și așa, povestea rămâne subțire, interpretările nesigure și hohotele de râs rare.

Animalele generate pe computer sunt reușite, chiar daca ușor artificiale – o bilă albă. Nici o girafă reală (urs polar, etc.) n-ar trebui să fie chinuită pentru a crea încă o fantezie în care creaturi non-umane se comportă ca niște versiuni de oameni simpatici, caricaturali. Farmecul acestei fantezii a fost întotdeauna îndoielnic și va fi în declin, probabil, pe măsură ce lumea naturală continuă să piară și tot mai multe specii sunt pe cale de dispariție. Faptul că suntem conștienți de criza ecologică cu care ne confruntăm, ar putea explica de ce, spre deosebire de filmele cu Murphy, acțiunea acestui Dolittle este plasată în trecut. Pentru că, dacă animalele ar putea vorbi cu adevărat, nu ar gânguri plăcut sau ar sta la taclale cu noi în timp ce lumea arde. Ar urla!

Articol de Manohla Dargis, apărut în The New York Times, pe data de 15 ianuarie