Film nominalizat la premiile Oscar. Laura Dern – Oscar pentru cea mai buna actrță în rol secundar.
Adam Driver și Scarlett Johansson se ”decuplează” în mod conștient în povestea despre divorț tandră, usturătoare a lui Noah Baumbach.
În mod tradițional, o poveste care se termină cu o căsătorie este etichetată drept comedie. Dar o poveste care începe cu sfârșitul unei căsătorii? Noul film tandru și usturător al lui Noah Baumbach, Poveste despre căsnicie (Marriage Story) nu răspunde la întrebare. Este amuzant și trist, uneori în aceeași scenă, și țese o intrigă din prăbușirea complicată a unei realități în comun, încercând să facă muzică din lipsa armoniei. Melodia este plină de suferință, pierdere și regret, dar cântecul este prea frumos pentru a fi în întregime melancolic.
Charlie (Adam Driver) și Nicole (Scarlett Johansson) sunt un cuplu de artiști din Brooklyn, care au un fiu de 8 ani, Henry (minunatul, impasibilul Azhy Robertson). Ambii părinți lucrează în lumea teatrului: Nicole, o fostă adolescentă-vedetă (și un copil al Hollywood-ului), este actrița principală în trupa de teatru experimental, pe care Charlie, el însuși actor din când în când, o regizează. Ceea ce știm despre viața lor împreună ni se transmite printr-un montaj la începutul filmului, în care fiecare partener enumeră, pe rând, lucrurile pe care le iubește despre celălalt. Au întocmit această listă la îndemnul mediatorului angajat să îi ajute să depășească mai ușor perioada de separare.
Ceea ce urmează – întrucât separarea amiabilă devine o ruptură cutremurătoare, trecând cu repeziciune de la neplăcere la furie, în căutarea unui nou echilibru – este inversul observației intransigente a lui Tolstoi despre familiile fericite și nefericite. Fericirea este unică, inexprimabilă, o stare de nedescris. Nefericirea este cea care te face la fel ca toți ceilalți.
Aceasta este cu siguranță perspectiva avocaților de divorț care-l înlocuiesc pe acel biet mediator. Nicole, care obține un rol într-un episod pilot, îl duce pe Henry la Los Angeles, unde locuiesc sora ei (Merritt Wever), mama lor (Julie Hagerty) și verii lui Henry. Această mutare, despre care Charlie insistă că-i temporară – „suntem o familie din New York”, spune el oricui vrea să-l asculte – devine un punct de dispută între soți și avocați. Actele de divorț sunt înmânate. Se ridică vocea. Henry, a cărui bunăstare este, chipurile, preocuparea tuturor, este tras de la unul la altul; viața lui devine lipsită de armonie.
Nicole și Charlie, odinioară colaboratori creativi, devin personaje într-o dramă pe care n-o controlează nici unul, nici altul. „Trebuie să spunem povestea din punctul tău de vedere”, spune Nora (Laura Dern), avocata lui Nicole. Charlie ia legătura cu doi – un tip cumsecade, ponosit (Alan Alda) și un rechin la costum și cravată (Ray Liotta) – iar unul dintre ei îl îndeamnă să „schimbe narațiunea”. Pentru ambele părți (așa cum sunt numiți de îndată ce experiențele lor sunt traduse în jargonul juridic), asta înseamnă rescrierea unui trecut fericit în cuplu, drept o luptă continuă.
Cele mai dureroase părți din Poveste despre căsnicie redau acest revizionism, întrucât idiosincraziile sunt făcute să pară patologice, iar greșelile sunt tratate ca potențiale infracțiuni. Criticul social german Theodor W. Adorno a scris că „divorțul, chiar și între oamenii cumsecade, amiabili, educați este capabil să stârnească un nor de praf care acoperă și întinează tot ce atinge”, o perspectivă pe care Baumbach o ilustrează cu o precizie clară. El arată cum „sfera intimității” (pentru a continua cu Adorno) „se transformă într-o otravă malignă imediat ce relația în care a înflorit este întreruptă”.
Familiaritatea nu dispare cu totul. În mijlocul conflictului lor cel mai intens – când linia subțire dintre dragoste și ură pare să fi fost trecută irevocabil – Nicole încă îl numește pe Charlie „dragule”. Există încă o urmă de tandrețe, care oferă speranță, nu neapărat pentru reconciliere, ci pentru limitarea suferinței pe care fiecare o provoacă și o suportă.
Ceea ce se întâmplă este catastrofal, ridicol și, de asemenea – așa cum avocații știu – perfect obișnuit. Baumbach, exploatând și extinzând talentul imens al distribuției sale, refuză să exagereze. Există accese de farsă și freamăt de melodramă, dar acestea apar în ritmurile comportamentului cotidian. Ceea ce nu înseamnă că Nicole și Charlie se limitează la stilul de joc scenic meschin, sumbru, care adesea e confundat cu realismul. Sunt personalități ample, complicate, cu vieți profesionale și emoționale care le umplu zilele și ecranul, cu anxietate, uimire și încântare ocazională.
Baumbach încearcă să fie corect cu amândoi, iar efortul se vede. Ca și celelalte filme ale sale, poate chiar mai mult, Poveste despre căsnicie pare personal. Nu doar autobiografic. În câteva minute pe Google puteți afla informații despre căsătoria sa, părinți, socri și orice altceva doriți să știți. Aceste informații confirmă doar ceea ce ați intuit deja dacă ați văzut Părinți și copii (The Squid and the Whale), Margot la nuntă (Margot at the Wedding), Din nou tineri (While We’re Young) sau The Meyerowitz Stories: New and Selected. Se inspiră din propria experiență de viață.
Dar nu trebuie să vă așteptați ca imaginea să fie perfect obiectivă sau simetrică. În unele privințe, Poveste despre căsnicie este mai dur cu Charlie decât cu Nicole, subliniindu-i tendințele egocentrice, de autocompătimire, dar el ocupă și centrul gravitațional simpatetic al filmului. Îl înțelege mai bine, chiar dacă Nicole are mai multe șanse să se explice. Ea pare să fie cea care a precipitat despărțirea, ale cărei așteptări și sentimente s-au schimbat într-un mod pe care Charlie se luptă să-l înțeleagă. Este orb la unele dintre consecințele propriului său comportament, care include faptul că a înșelat-o pe Nicole cu o artistă din compania de teatru.
Infidelitatea este tratată ca o problemă marginală, ceea ce nu este în întregime convingător. Și în timp ce Poveste despre căsnicie cercetează amănunțit hățișul încâlcit al sentimentelor personajelor sale, este evaziv – sau poate doar plin de tact – despre viața lor sexuală, împreună și în afara căsniciei. Nicole are un moment de rătăcire (după un moment de furie), dar Charlie este, din punctul de vedere al libidoului, o carte închisă.
Complexitatea perspectivei filmului – ce dezvăluie Baumbach și ce ascunde, cum ține pasul cu personaje ale căror circumstanțe se schimbă rapid chiar și atunci când simt ca sunt blocate – îi solicită la maxim pe Driver și Johansson, care sunt pur și simplu extraordinari. Sunt perfect potriviți, adică nepotriviți, având în vedere traiectoria poveștii. Amândoi au o charismă ușor misterioasă, o aluzie de cubism în chipul lor, o nuanță de ironie în voce. Cum de s-au așteptat să se cunoască vreodată?
Morala acestei povești educative, dar și – surprinzător – încurajatoare, este aceea că nu ajungem vreodată să ne cunoaștem cu adevărat, dar suntem obligați să încercăm. Avocații acționează în stilul lor, insistând să obțină răspunsuri simple la întrebări dificile. Este momentul să remarcăm că Alda, Liotta și Dern aproape acaparează toate scenele în care apar, în parte deoarece interpretează personaje pe deplin în elementul lor, în timp ce Nicole și Charlie nu sunt în elementul lor în sala de judecată.
Uneori îi vedem pe cei doi la locul de muncă – sunt câteva scene delicioase de comedie de culise, atât la New York, cât și la Los Angeles – dar rareori pe scena. Există două excepții importante, momente de teatru care folosesc cuvinte împrumutate și artificiu stângaci pentru a ne oferi o doză puternică de sentiment autentic. Ambele implică cântece din musicalul Company al lui Stephen Sondheim: “You Could Drive a Person Crazy”, o lamentare jucăușă despre dragostea pentru un narcisist fermecător; și “Being Alive” , o tânguire sinceră despre viața de unul singur. Această melodie, cântată de Driver aproape de sfârșitul filmului Poveste despre căsnicie, este un imn al dorului, care ajunge la concluzia zdrobitoare că „singur înseamnă singur, nu plin de viață”.
Aceasta este o concluzie sumbră pe care acest film meticulos și complicat o recunoaște și i se opune. Prin acest du-te, vino între două orașe americane încăpățânate, Charlie și Nicole descoperă că și alți oameni sunt imposibili și indispensabili: copii, colegi, socri, foști, chiar și reprezentanții baroului matrimonial. Plin de viață înseamnă plin de viață, nu singur.
Articol de A.O. Scott, apărut în The New York Times, pe data de 10 decembrie 2019
Film Serial 