În a doua venire papală de la HBO, comentariul religios duce catolicismul la nivel de burlesc.
Papa Pius al XIII-lea, alias Lenny (Jude Law) este încă în viață atunci când miniseria HBO Noul papă (The New Pope) începe, dar hai să nu spunem decât atât: n-o duce chiar bine. După sfârșitul tragic al seriei Tânărul Papă (The Young Pope), o mare parte din mistica legată de boala de inimă a lui Lenny rămâne fără răspuns în premiera Noul papă, dar aceasta este doar o parte a problemei. Nu este al doilea sezon din Tânărul papă; HBO susține că este vorba despre o nouă „serie limitată”, chiar dacă avem de-a face cu aceleași personaje, aceeași premisă și se petrece în aceeași lume. Cu un nou nume și un nou personaj principal și o pauză de doi ani de când s-a încheiat Tânărul papă, putem zice că Noul Papă al lui Paolo Sorrentino este un serial nou. Conceptul seriei este inteligent și profund, dacă nu chiar frizează, în mod subtil, comedia. În vremurile în care un serial despre catolicism ar putea fi previzibil și răsuflat, Noul papă reușește să auto-flageleze pietatea din el.
Mergând pe urmele seriei precedente, Noul papă păstrează tonul absurd specific lui Tânărul papă, dar de data aceasta, cârja papală ajunge, în cele din urmă, pe mâinile fermecătoare, dacă nu capricioase, ale lui Sir John Brannox, interpretat de John Malkovich. În timp ce Pius XIII (Jude Law) se află în comă în urma mai multor transplanturi de inimă nereușite, Biserica Catolică se străduiește să găsească un înlocuitor potrivit să intre în haina extrem de conservatoare a lui Lenny. Se pare că unsul lui Dumnezeu este destul de selectiv atunci când vine vorba despre ce inimă îl ține pe un papă în viață.
Deși Law nu apare ca parte activă a serialului decât spre finalul celor nouă episoade, Noul Papă decurge bine pentru că ia foarte în serios haosul nebunesc. În premieră, cardinalul Viglietti este ales inițial ca papă – o alegere cel puțin ciudată din partea Bisericii Catolice. Prin alegerea lui Viglietti, ei speră să aibă un lider pe care să-l controleze, dar, într-o clipă, în urma unui atac neașteptat al unui porumbel (simbolism profund) în mijlocul discursului, Viglietti își dă seama de puterea sa divină ca Papa Francisc al II-lea și este inspirat să redea Biserica nevoiașilor. În acest sens, el îi despoaie pe cardinali de bijuteriile lor prețioase, ceea ce nu le cade prea bine. Astfel, cardinalul Voiello își continuă șirul de mârșăvii din seria precedentă și îl ”rezolvă” pe Viglietti.
Deși serialul (și Jude Law îmbrăcat sumar) a devenit rapid subiect pentru glumele gen „papă sexy”, tonul premierei serialului demistifică asta. Potențialul miniseriei Noul Papă constă nu atât în momentele șocante, cât în conștiința de sine. Luăm, de exemplu, scena în care secretara Vaticanului, Sofia, îi spune lui Sir John Brannox: „Îmi amintești de actorul meu preferat, John Malkovich”, la care Brannox (interpretat de Malkovici) spune: „Nu mă omor după el.” Dincolo de această glumă, celelalte poante nu te fac să râzi în hohote, ci se bazează pe recunoașterea umorului implicit, uneori trist. Un serial mai puțin iscusit ar putea fi înclinat să ia în râs credința, dar Noul Papă separă ideea de religie de failibilitatea celor care încearcă să o pună în practică.
Aceste momente sunt cele care înalță Noul Papă pe acest teritoriu ciudat, între drama prestigioasă și comedia inteligentă. Personajele absurde și capcanele elaborate și schimbul de replici rapid în italiană ar putea părea prea pompoase în alt context, dar Noul Papă merge pe linia dintre comedia absurdului și comentariu dramatic. În cea mai mare parte este meritul scenariului și al regiei, dar o mică parte este datorată religiei în sine. Dacă am fi în căutarea unei religii care a luat-o razna, catolicismul oferă o instituție atât de deteriorată de propria sa importanță și de scandal, încât face posibil scopul de a înfiera Biserica, nu credința.
Noul Papă petrece în mod inteligent, foarte puțin timp invocându-l pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu este amuzant. Dar unele persoanele care pretind că acționează în numele Lui sunt sigur amuzante. Este posibil să nu fie genul de umor care să-i facă pe spectatori să râdă în hohote, dar umorul din a doua venire a lui Papa pare familiar. Iar acest tip de umor este delicios de tulburător.
Articol de Justin Kirkland, apărut în Esquire, pe data de 14 ianuarie
Film Serial 