1917: Speranță și moarte – Un film de război cum nu s-a mai văzut

Drama despre Primul Război Mondial a lui Sam Mendes, montată să pară o filmare continuă, îl aruncă pe spectator în tranșee, alături de doi tineri soldați britanici, iar efectul te lasă fără suflare.

La începutul filmului său Bond din 2015, Spectre, regizorul Sam Mendes (care a câștigat un Oscar pentru primul său lungmetraj, American Beauty), a montat o secvență memorabilă, care se petrece în mijlocul festivalului zilei morților din Mexico City. În ceea ce pare a fi un cadru continuu, aparatul de filmat urmărește o figură mascată pe străzi aglomerate, în holul unui hotel, într-un lift, cum iese pe o fereastră și merge pe acoperișuri, spre o misiune mortală. Este un preludiu îndrăzneț, lăudat drept atuul filmului, care îți acaparează atenția.

Pentru ultimul său film – o mult-premiată dramă din Primul Război Mondial, care a câștigat deja Globul de Aur pentru cel mai bun film – Mendes a revenit la ispita formatului „one-shot”, de această dată extinzându-l pe toată durata filmului. Precum Funia (Rope) a lui Hitchcock sau Omul Pasăre sau Virtutea nesperată a ignoranței (Birdman) a lui Alejandro González Iñárritu, 1917: Speranță și moarte folosește mai multe cadre și unghiuri ale aparatului de filmat, îmbinate perfect pentru a oferi senzația unui punct de vedere cinematografic continuu, deși cu elipse periodice. Rezultatul este o dramă cu priză la public, imersivă, care-i conduce pe spectatori prin tranșee și câmpurile de luptă din nordul Franței, alături de doi tineri soldați britanici, care încearcă să-și croiască drum prin liniile inamice, pe 6 aprilie 1917.

George MacKay și Dean-Charles Chapman sunt distribuiți perfect în rolurile lui Schofield și Blake, caporalii de gradul II desemnați să se aventureze pe teritoriul inamic, cu un mesaj pentru camarazii gata să lanseze un atac potențial catastrofal. Germanii au făcut o „retragere strategică”, sugerând că sunt pe fuga. De fapt sunt în așteptare, înarmați și gata să respingă ofensiva britanică planificată. Împreună, acești tineri soldați trebuie să ajungă la camarazii lor și să oprească atacul – o cursă contracronometru, plină de obstacole insurmontabile.

Cu o atenție minuțioasă pentru detaliu (aplauze pentru designerul de producție Dennis Gassner) și o cinematografie uluitor de fluidă semnată Roger Deakins, care trece de la filmările la nivelul solului la cele din unghi înalt, Mendes îl aduce pe spectator acolo, chiar în mijlocul haosului. Avem parte de un real simț al dimensiunii epice, pe măsură ce acțiunea se deplasează cu sufletul la gură dintr-un loc infernal într-altul, captând cu măiestrie anxietatea și reacția eroilor noștri în fața neprevăzutului, în timp ce se poticnesc cu fiecare nou teren necartografiat. Urmărești cu răsuflarea tăiată peripețiile lor și ai parte șoc și surprize autentice la fiecare pas. Fie că este vorba despre un fir-capcană care declanșează explozibil și care-ți provoacă o exclamație de surpriză, o luptă aeriană îndepărtată care trece progresiv la groaza luptei corp la corp, sau un singur foc de armă care aproape te face să sari din scaun, în mijlocul unei secvențe altfel destul de silențioase, fără nici o îndoială, filmul are un impact teatral.

Totuși, în ciuda eficienței incisive, viscerale, momentele mai liniștite sunt cele care au un impact cu adevărat emoționant – acele momente în care suntem martorii costului uman al războiului. La fel ca în documentarul atât de impresionant al lui Peter Jackson, They Shall Not Grow Old, 1917: Speranță și moarte funcționează cel mai bine atunci când ne arată chipul de băiețandru al acestui conflict; lamentabila situație disperată a unei tinere generații, îmbătrânite sau pierdute înainte de vreme. Este o calitate surprinsă perfect de ochii infinit de adânci ai lui MacKay, care reușesc simultan să transmită inocența distrusă și epuizarea dezgustată de lume – fatalism și speranță.

„Speranța este un lucru periculos”, spune colonelul MacKenzie (Benedict Cumberbatch), doar unul dintre numeroasele roluri mici, pline de actori în vogă, bucuroși să joace un rol secundar. Este o replică care reflectă, de asemenea, tema centrală din Închisoarea îngerilor (The Shawshank Redemption), un alt film umanist marcat de oroare, trăsătură care pare să bântuie scenariul lui Mendes și al lui Krysty Wilson-Cairns. 1917: Speranță și moarte ne amintește și de Salvați soldadul Ryan (Saving Private Ryan) al lui Spielberg, nu numai pentru reprezentarea neabătută a violenței pe câmpul de luptă, ci și prin subiect – soldații plecați în căutarea unui frate, într-o misiune disperată de salvare. Într-una dintre secvențele mai supranaturale (sau poate transcendentale), parcă o lume purgatorială, la ceas de seară, luminată într-o nuanță galben-fosforescent, ne amintește pe neașteptate de o scenă de vis din Vals cu Bashir, în care niște tineri se ridică din apă, ca niște spectre care se plimbă printre cei vii.

De-a lungul acestei odisee homerice, coloana sonoră vibrantă al lui Thomas Newman sporește tensiunea, străbate tranșeele, trece prin carnagiul din no man’s land, presărat cu leșuri (o pădure de lemn și sârmă ghimpată, oase și sânge) și se strecoară pe lângă siluetele stranii ale fermelor pustii și bisericilor bombardate. Ocazional, auzim ecouri ale crescendo-ului coloanei sonore a lui Hans Zimmer din Dunkirk; în altă parte, liniile melodice ale lui Newman sunt pline de o melancolie pătrunzătoare, amestecată cu amenințarea la pândă, în depărtare.

Într-un film în care muzica joacă un rol atât de crucial, este semnificativ faptul că poate cea mai puternică scenă este un interludiu muzical. Ieșind dintr-un râu după un episod de moarte și renaștere, ne regăsim într-o pădure, unde un tânăr interpretează un cântec religios – The Wayfaring Stranger. Bucata muzicală reunește în tăcere personajele și publicul, care ascultă împreună acea voce calmă, liniștitoare, care dă valoare multor filme de război extraordinare.

Articol de Mark Kermode, apărut în The Guardian, pe data de 12 ianuarie