Mizerabilii: convingător și terifiant de autentic

Nominalizat la Oscar – Cel mai bun film străin. César pentru Cel mai bun film.

Scenaristul-regizor Ladj Ly și-a adaptat scurtmetrajul nominalizat la Cesar, pentru marele ecran, film care a avut premiera la Cannes, iar acum este nominalizat la Oscar – Cel mai bun film străin.

Romanul-fluviu al lui Victor Hugo despre sărăcia și revolta din Franța secolului al XIX-lea, nu primește atât o actualizare, nici măcar o adaptare oficială, cât un șut în moacă în Mizerabilii (Les Misérables) lui Ladj Ly, un debut exploziv, care a avut premiera la Cannes.

Amplasat în banlieue-ul Montfermeil de unde se trage regizorul, loc în care, de asemenea, se desfășoară unele scene din celebrul roman (Cosette și Jean Valjean se întâlnesc pentru prima oara acolo, în volumul II), filmul este gen povestea clasică a lui Hugo remixată cu Cartelul crimelor (The Wire) și Zi de instrucție (Training Day) – un thriller urban dur și pătimaș, un comentariu social tăios despre starea actuală a suburbiilor din Paris, înfățișate aici ca un butoi de pulbere gata să explodeze.

Extrem de dur și previzibil pe alocuri, dar totuși captivant și provocator, este un debut impresionant, chiar dacă oarecum turbulent. Cu suficiente personaje pentru a umple un întreg serial TV, dar o intrigă care curge frumos, perfectă pentru un lungmetraj, mare parte din Mizerabilii (a cărui scenariu a fost scris de Ly, Giordano Gederlini și co-starul Alexis Manenti) se petrece pe parcursul unei singure zi și urmărește truda unei unități speciale, formată din trei polițiști, care patrulează străzile periculoase și cartierele nevoiașe din Montfermeil (Ly a făcut anterior un scurtmetraj – nominalizat la Cesar – cu același subiect, distribuție și titlu.)

Echipa este formată din veteranul-șef Chris (Manenti), numit „porcul roz”, un polițist corupt, cu gura spurcată, care încalcă legea pentru a rezolva lucrurile; Gwada (Djebril Zonga), un localnic mai prudent, care respectă ordinele lui Chris fără să stea prea mult pe gânduri; și nou-venitul Stephane (Damien Bonnard), poreclit „Greaser”, care a fost transferat de la Cherbourg,  Normandia, pentru a fi mai aproape de fiul său.

Stoic și foarte atent, Stephane este cel care ne facilitează accesul într-un loc care pare mai aproape de serialul Deadwood (HBO), decât de un oraș situat la doar o oră la est de Turnul Eiffel. Anarhia, sau cel puțin un fel de ierarhie a crimei organizate, guvernează locul, cu diverse grupări concurând pentru teritoriu și aflate permanent în pragul violenței.

La fel ca reprezentarea multi-stratificată a orașului Baltimore în Cartelul crimelor, Ly încearcă să dezvăluie topografia completă a lui Montfermeil, de la copiii străzii lăsați în mare parte în voia lor, la bișnițarii care operează fără jenă, la țiganii (așa cum sunt numiți) care au un circ ambulant, până la membrii Fraternității Musulmane care încearcă să-și impună religia în cartier.

Câțiva jucători-cheie apar odată ce intriga se pune în mișcare, un găinar pe nume Issa (impresionantul Issa Perica) care fură un pui de leu de la circ și aproape că declanșează un conflict între benzile din cartier. Polițiștii intervin cu speranța de a opri haosul, dar când Gwada trage cu arma cu proiectil de cauciuc și aproape îi scoate ochiul lui Issa, situația evoluează de la rău la și mai rău, până la disperat în decurs de câteva ore, cu Stephane – singurul polițist cu conștiință – care face ceea ce crede că este corect, dar nu îmbunătățește, neapărat, lucrurile.

Într-adevăr, Mizerabilii dezvăluie cum acțiunile câtorva, drepte sau nu, pot schimba puține într-un loc care a fost mai mult sau mai puțin abandonat de autoritățile franceze (cu excepția poliției, adică) și lăsat să fiarbă în suc propriu. Acțiunea pare exagerată uneori, Ly alterează, fără îndoială, realitatea pentru un efect dramatic – uneori cam întinde coarda. Pe de altă parte, ne prezintă Montfermeil cu o doză corectă de compasiune și simțul umorului, arătând cum copiii descurcăreți de pe străzi, tâlharii înrăiți și ofițerii de poliție dubioși încearcă să supraviețuiască într-o lume crudă.

Când Chris și Gwada încearcă să mușamalizeze împușcătura – care a fost filmată de o dronă operată de un tocilar local (Al-Hassan Ly) – și să păstreze un fel de ordine (deși mai mult pentru ei înșiși, decât pentru siguranța cartierului), povestea accelerează direct spre finalul extrem de volatil. La fel ca secvențele de început, uneori expuse prea evident, cel de-al treilea act este destul de generic și băgat cu forța pe gâtul spectatorului, deși filmarea este suficient de intensă pentru a-ți capta atenția până la sfârșit.

Lucrând cu talentatul director de imagine Julien Poupard, Ly surprinde fiecare colțișor din cartier cu o autenticitate expresivă, schimbând punctele de vedere de la mașina de poliție nemarcată a echipajului, spre drona care surprinde acțiunea de la înălțime. Imaginile sunt însoțite de o coloană sonoră elctro-antrenantă de zgomot roz, care sporește tensiunea în punctele cheie și evită clișeul unei coloane sonore tip hip-hop pentru acest gen de subiect.

Muzica ajunge să confere ceva epic și da, hugo-ic, lui Mizerabilii, mai ales în timpul unei secvențe de început uluitoare – surprinsă în stil documentar după finala Cupei Mondiale de anul trecut – în care îl vedem pe Issa și amicii lui înfășurați în steaguri albastru-alb-roșii, fericiți de victoria echipei Les Bleus. Faptul că filmul începe cu o sărbătoare atât de zgomotoasă a unității naționale și se încheie cu o insurecție violentă împotriva celor de la putere, este o declarație clară despre situația din Montfermeil și a altor locuri asemănătoare din Franța. Au trecut mai mult de două secole de la povestea lui Hugo, dar pentru Ly revoluția este la fel de aproape.

Articol de Jordan Mintzer, apărut în Hollywood Reporter, pe data de 15 mai 2019