Film nominalizat la Oscar
Imaginați-vă că Martin Scorsese ar fi făcut Irlandezul: Asasinul mafiei (The Irishman) cu actori tineri care ar fi îmbătrânit pe ecran în mod convențional, cu machiaj și protetică. De-a lungul arcului impresionant de jumătate de secol al filmului – care descrie viața asasinului mafiot Frank Sheeran și legăturile sale din ce în ce mai conflictuale cu liderul sindical Jimmy Hoffa și șeful crimei organizate Russell Bufalino – trăsăturile proaspete ale distribuției s-ar fi încrețit și îngroșat, transformându-se în cele mai bune idei ale machiorilor despre cum ar putea arăta viitorul.
Acum, luați în considerare modul în care regizorul în vârstă de 76 de ani, a abordat de fapt povestea: cu un trio de actori în rolurile principale, Robert De Niro, Al Pacino și Joe Pesci, ale căror vârste corespund deja cu personajele aflate în ultimul act al filmului. Folosind o tehnologie digitală uluitor de plauzibilă, trio-ul este restaurat temporal, la o stare artificială de tinerețe, care se destramă dinaintea ochilor noștri.
Această diferență mică, dar crucială, impregnează epopeea magistrală a lui Scorsese – adaptată elegant de Steven Zaillian după cartea lui Charles Brandt – cu o forță existențială construită lent, care este, cumulativ, uluitoare. Irlandezul: Asasinul mafiei nu este un film despre trecerea neabătută a timpului. Este despre obiceiul infailibil al istoriei de a ne ajunge din urmă.
Iar istoria – în mod specific, cea a Statelor Unite moderne, din anii 1950 până în 1975 – este strâns legată de ascensiunea lui Frank în ierarhia lumii interlope americane. Crima organizată, se pare, joacă un rol crucial în funcționarea de zi cu zi a țării, aducând corupția în industrie, societate și politică deopotrivă. Frank este soldatul credincios al acestui sistem, învățându-și meseria de modest șofer de transport de mărfuri, care își oprește cotă-parte pentru sine. („Muncesc din greu pentru ei așa că nu fur”, subliniază indignat.)
Nu după mult timp, Frank înaintează la poziția de brută profesionistă, care va distruge orice afacere care face viața mai grea pentru anumite interese legitime – și de acolo, nu este decât un scurt salt în carieră, până la profesia eufemistică de „zugrav”, ceea ce presupune stropirea pereților cu roșu-aprins.
O întâlnire întâmplătoare cu Bufalino (Pesci) îl plasează pe această cale – Harvey Keitel este grozav în rolul unui alt mafiot de nivel mediu, care se folosește de serviciile lui Frank – iar Frank pare recunoscător pentru această oportunitate. Atitudinea lui de om care nu se dă în lături de la nimic, îl aduce, în cele din urmă, în atenția lui Hoffa (un Pacino plin de energie, autoritar), președintele charismatic al uniunii camionagiilor – Teamsters, el însuși familiarizat cu interpretarea legii în folos propriu, care îl racolează pe post de mână-dreaptă neoficială.
Numeroasele personaje colorate ale căror căi se intersectează cu ale lui Frank sunt prezentate cu o legendă care detaliază data și cauza (adesea violentă) a morții, lucru care servește atât ca gag repetitiv, cât și ca memento mori sarcastic.
În ceea ce privește capodoperele din cariera târzie a lui Scorsese, Irlandezul: Asasinul mafiei este un compromis între Tăcere (Silence) și Lupul de pe Wall Street (The Wolf of Wall Street): este o lucrare importantă, contemplativă, dar care se mișcă cu viteza fulgerului pe durata celor trei ore și-un sfert, plus generic, și are momente de un umor negru copios.
N-ar fi elegant să menționăm o dată când De Niro a fost atât de bun. Dar este senzațional – oferă un joc extrem de subtil și interiorizat, care se topește prin procesul de întinerire, ca și cum nu ar fi nimic mai mult decât machiaj. (Doar cele mai spectaculoase transformări de la începutul filmului arată ca efecte speciale.)
O poveste în poveste ne aduce iar și iar la o excursie din 1975, în care Frank și Bufalino pleacă împreună cu soțiile, ceea ce le permite imediat lui De Niro și Pesci – care este extraordinar – să reînvie superbul joc actoricesc din Raging Bull, Goodfellas și Casino. Scenele lor împreună sunt un cadou – ca și cum ai fi descoperit un nou album al trupei tale preferate, care între timp s-a destrămat.
Acestea au, de asemenea, în mare măsură rolul de momente de destindere, până când filmul ajunge la gestul final devastator, când călătoria în sine se dovedește a fi un fel de destinație. Frank a călătorit toată viața pentru a ajunge în acest punct, indiferent dacă recunoaște asta sau nu. Dar acum drumul s-a încheiat, motorul s-a oprit și a venit timpul să iasă din scenă.
Robbie Collins, The Telegraph, 24 decembrie 2019
Film Serial 