Jojo Rabbit: O comedie neagră despre vremuri întunecate

Șase nominalizări la premiile Oscar, inclusiv pentru Cel mai bun film. Premiul Oscar pentru Cel mai bun scenariu adaptat.

O comedie despre naziști nostimă? Da. Dar Jojo Rabbit este, de asemenea, mortal de serios.

Spectatorii familiarizați cu umorul poznaș al lui Taika Waititi – din comedii precum Tribulațiile unor vampiri moderni (What We Do in the Shadows), Pe urmele unor fugari (Hunt for the Wilderpeople), și Thor: Ragnarok – s-ar putea întreba ce altceva o să mai scoată din pălărie. Răspunsul – Jojo Rabbit – ar putea fi scamatoria secolului.

O comedie vioaie, captivantă, de maturizare, în Germania celui de-al Doilea Război Mondial, Jojo Rabbit este îndrăzneț și riscant: o satiră în care un Adolf Hitler caricatural ne oferă unele dintre cele mai amuzante momente; un portret sfâșietor, tandru al dragostei unei mame pentru fiul ei; o parodie a celor mai distructive forțe ideologice care încă amenință societatea și – poate cel mai important – o cronică neverosimil de înduioșătoare a evoluției morale. Văzute prin prisma copilărească a protagonistului său în vârstă de zece ani, care este când dulce, când îngrozitor, ororile Germaniei sub Reichul lui Hitler nu sunt atât subminate, cât defenestrate. Zboară pe fereastra universului ca o casa de păpuși a lui Waititi, la fel de rapid și ferm ca și gagurile vizuale copioase, poantele și secvențele Mel Brooks-iene „Heil, Hitler” ale filmului.

În centrul acestui vârtej impetuos se află tânărul Jojo Betzler (Roman Griffin Davis), care a crescut sub guvernarea lui Hitler și al cărui cel mai drag obiectiv din viață este să se alăture Tineretului Hitlerist. În sfârșit îndeajuns de mare pentru a-și realiza visul – și încurajat de prietenul său imaginar Hitler, interpretat de Waititi uneori ca individ temperamental de doi bani, alteori ca cel mai bun prieten – Jojo se alătură cu entuziasm rândurilor fanaticilor, la o tabără de antrenament condusă de căpitanul Klenzendorf (Sam Rockwell) și Fraulein Rahm (Rebel Wilson). “Germania este cea mai avansată civilizație din istoria lumii”, strigă Rahm la un moment dat. „Haideți să ardem niște cărți!”

Simplu ca bună ziua, nu? Dar, în timp ce spectatorii urmăresc pastișa nazistă, fantezistă Jojo Rabbit, este clar că Waititi intenționează mai mult decât să facă mișto de o grămadă de naziști tonți. (Deși, fără îndoială, nu se sfiește să facă asta cu fiecare ocazie.) Jojo locuiește cu mama sa Rosie (Scarlett Johansson), al cărui soț este plecat la război în Italia; deși băiatul este convins că tatăl său este un erou al Reich-ului, este evident că adevărul este ceva mai complicat. Când Rosie și Jojo se plimbă într-o zi prin oraș și dau peste trupurile spânzurate ale dizidenților, el o întreabă ce au făcut. „Ce au putut”, răspunde ea încet.

Tocmai acest echilibru între comedia scandaloasă și momentele de reflecție tristă îi oferă lui Jojo Rabbit avântul și scopul nobil. Dotat cu o coloană sonoră pop anacronică și un design de producție uimitor de atrăgător, acesta este un film care te provoacă să te bucuri de frumusețea lui, chiar când te întrebi dacă ar trebui să râzi atât de tare la glume. Când Hitler și Jojo stau în dormitorul băiatului, ei vorbesc ca niște copii din Super-răi (Superbad) – („bagă-mi un Heil, frate!”). Caraghios, dinamic și plin de cele mai ofensive metafore antisemite à la „Protocoalele înțelepților Sionului”, Jojo Rabbit te păcălește continuu, întrucât tânărul său erou naiv cedează cu entuziasm plin de haz costurilor inimaginabile ale loialității oarbe și apoi, treptat, începe să-și revină din psihoza în masă a națiunii sale (sau, în cazul său, nebunia temporară a adolescenței timpurii).

Deși Producătorii (The Producers) este inspirația evidentă a lui Jojo Rabbit – unii dintre detractorii filmului îl numesc versiunea-lungmetraj a cântecului „Springtime for Hitler” – și îl compară cu Dictatorul (The Great Dictator) lui Charlie Chaplin și To Be or Not to Be al lui Ernst Lubitsch; se fac, de asemenea, și comparații mai recente, în special cu genialele satire politice absurde ale lui Armando Iannucci. Waititi face echilibristică pe aceeași linie subțire ca Iannucci, tăind avântul personajelor lui cele mai toxice prin ridicol, dar nu le face niciodată doar idioate și nu ignoră consecințele devastatoare ale fanatismului lor. Ororile pe care Jojo le aplaudă atât de entuziast nu sunt mai puțin cumplite doar pentru că au fost refractate de imaginația unui copil. Mai curând, acest concept subliniază cinismul forțelor care au profitat de naivitatea lui.

Waititi a reunit o distribuție minunată pentru a parcurge această aberație riscantă împreună cu el: Johansson oferă una dintre cele mai bune interpretări ale sale, ca mamă care se auto-încurajează că fiului îi va veni mintea la cap. Rockwell, Wilson și Stephen Merchant sunt ilari ca diverși lingăi naziști. Dar sunt Davis, împreună cu Thomasin McKenzie și Archie Yates (care domină fiecare scenă în care apare) – fiecare interpretează un prieten pe care Jojo și-l face în peripețiile sale – care impresionează cel mai mult. Concentrați, disciplinați și foarte, foarte amuzanți, acești tineri actori înzestrați fac o treabă superbă transmițând atât umorul nemilos, cât și patosul proiectului lui Waititi.

Daca filmul lui Waititi funcționează sau daca a meritat să fie făcut, asta depinde de fiecare spectator în parte. În timp ce unii ar putea considera că realitățile Holocaustului – și ecourile sale extrem de prezente în toată lumea, în ziua de azi – nu sunt adecvate pentru un limbaj atât de jucăuș, alții vor fi atât amuzați, cât și emoționați de un film care inventează un ac de cojocul lor, diabolic de dificil, apoi brodează o intrigă cu stil și, cel mai important, semnificativă. Jojo Rabbit s-ar putea distra înțepând demagogia și fanatismul, dar este mortal de serios când vine vorba despre inimă și capacitatea ei de a se schimba.

Ann Hornaday, Washington Post, 23 octombrie 2019