Gangsteri cu stil (The Gentlemen) al lui Guy Ritchie se desfășoară ca o poveste cusută cu ață albă, un zvon auzit la cârciuma din colț, plină de exagerări și înfrumusețări, în care povestitorul se așteaptă să-i plătești consumația la final. Și poate o s-o plătiți bucuroși. Povestitorul este un detectiv particular intrigant, lipsit de scrupule (adjective redundante, poate), pe nume Fletcher (Hugh Grant), care se dă mare cu tot ceea ce știe despre mafioții care conduc cartelul drogurilor care operează în Anglia și își propune să șantajeze … pe toată lumea … cu un scenariu scris de el, în care dezvăluie totul și numește nume. Scenariul lui Fletcher are titlul „BUSH” – tufiș, în acest caz eufemism pentru „marijuana”, și este o poveste incredibil de complicată despre „războiul pentru teritoriu” în afacerea cu marijuana: toată lumea știe că legalizarea vine și încă repede. Sfârșitul e aproape. Dublul înțeles a lui „tufiș” este prezent doar de amuzament, și ne oferă o idee despre tonul general al filmului.

Gangsteri cu stil, The Gentlemen
Gangsteri cu stil, The Gentlemen

Jucătorii implicați sunt un american pe nume Mickey Pearson (Matthew McConaughey), care vede oportunitatea în aristocrația engleză letargică, care stă în conace dărăpănate și visează la vremurile à la Downton Abbey de odinioară. Mickey dă iama în ei și bate palma cu „filfizonii” pentru a i se permite să cultive marijuana pe proprietate. Apropo de Downton Abbey, Mickey este căsătorit cu Roz (Michelle Dockery, adică „Lady Mary” din Downton Abbey), o „Cleopatra Cockney” (așa cum îi spune Fletcher), care conduce un service-auto cu mecanici în exclusivitate femei. (Se putea exploata mai mult partea cu Roz și afacerea ei. Secvențele care ni se oferă sunt fascinante.) Mickey își iubește soția și este gata să se retragă din afacerea cu iarbă. Doi rivali apar ca potențiali cumpărători: un miliardar evreu-american (Jeremy Strong) și un gangster chinez-Cockney pe nume Dry Eye (Henry Golding). Asul din mânecă este „Antrenorul” (Colin Farrell), un irlandez, patronul unui club de box, care continuă să insiste că nu este gangster, deși se comportă constant ca un gangster. Mâna dreaptă al lui Mickey este Ray (Charlie Hunnan), un tip pașnic, care arată ca un funcționar până când îl vezi în acțiune. Atunci este îngrozitor. „Gentlemen” din titlul original, în mod clar este sarcastic.

Cum se leagă toate acestea depinde numai de Hugh Grant, care, având în vedere circumstanțele, oferă o interpretare extraordinară. Scenariul, pe care Ritchie l-a scris împreună cu Ivan Atkinson și Marn Davies, tatonează toate metaforele genului, dar coloana vertebrala a filmului este Fletcher „care-și prezintă” scenariul – despre aceste așa-zise evenimente din viața reală – unui Ray din ce în ce mai îngrozit. Fletcher este un parazit, unul dintre acei „reporteri” de tabloid care adoră să fie „în miezul lucrurilor”, care nu consideră că oamenii și reputația lor sunt importante și adoră să explice cât de multe știe, cât de multe a surprins cu obiectivul foto de dimensiunile unei bazooka. Această „prezentare” continuă pe durata întregului film și, pe măsură ce scenele se desfășoară, cu Grant povestindu-le, este ca și cum întâmplările emană din imaginația lui Fletcher, când în realitate vedem ce s-a întâmplat cu adevărat. Sau nu! Fletcher este departe de a fi de încredere. Întregul scenariu al lui Gangsteri cu stil este, de fapt, un scenariu în scenariu, iar acesta este asul din mânecă. Între spectatori și personaje există întotdeauna o zonă-tampon.

Ne-am fi putut lipsi de glumele neîncetate legate de „nume care sună amuzant” și de scena cu amenințarea de viol. Miliardarul evreu vorbește într-un mod stereotipic „gay”, iar stereotipul antisemit se face simțit peste tot. Poate asta este ideea, dar este o idee răsuflată. Multe lucruri din Gangsteri cu stil sunt legitim amuzante și multe altele sunt legitim deranjante. Acestea par fără motiv și de proastă calitate.

Deși a fost întotdeauna un actor foarte bun, în ultimii ani se întâmplă ceva captivant cu Hugh Grant. Pe măsură ce înaintează într-o altă categorie de vârstă și în afara statutului de personaj principal simpatic, auto-disprețuitor, se reinventează într-un actor de compoziție formidabil. Ca actor de compoziție, opțiunile sale se extind, iar Grant a profitat din plin. Dubla lovitură cu Paddington 2 și Un scandal britanic (A Very English Scandal) – lansate în același an – este un exemplu perfect. Grant și-a folosit toți acei alți mușchi de interpretare pe care, în mod normal, nu i se cerea să-i folosească și a fost palpitant de urmărit. Iar în Gangsteri cu stil este formidabil, într-un rol care este predominant, să spunem lucrurilor pe nume, narativ. Este un lung monolog. Dar ești fascinat de el.

La un moment dat pune mâna pe genunchiul lui Hunnam, își dă seama că este o atingere nedorită, că a fost prins cu mâța-n sac cu un pipăit necorespunzător, și atunci face o mutră gen „Oopsie #sorrynotsorry”. Este ilar. Deoarece Grant este deosebit de antrenant și atât de amplu (și totuși coeziv) în crearea personajului și citirea replicilor („Va curge sânge și-o să le zboare fulgii peste tot, dragă”, recită el cu satisfacție), interpretarea lui are propria forță gravitațională. O avea Mickey Pearson rolul principal, dar Fletcher este cel care are ultimul cuvânt.

Ți-a plăcut Gangsteri cu stil? Spune-ne părerea ta în comentariile de mai jos.

Articol de Sheila O’Malley, apărut în RogerEbert, pe data de 24 ianuarie