Patru nominalizări la Premiile Oscar, inclusiv pentru Cel mai bun film. Câștigător a două premii Oscar pentru Cel mai bun montaj de imagine și Cel mai bun montaj de sunet.
La mijlocul anilor ’60, Ferrari domină lumea curselor de Formula 1, câștigând fără efort premiu după premiu. Așadar, Henry Ford II (Tracy Letts) le ordonă subalternilor să construiască o mașină de curse care să-i facă pe șoferii Ferrari să înghită praf. Intră în scenă Carroll Shelby (Matt Damon) și Ken Miles (Christian Bale), doi nonconformiști care ar putea duce misiunea la îndeplinire.
Marea provocare: Le Mans ’66 ar putea să pară la prima vedere, un film despre mașini de curse lucioase și despre băieții frumoși care le pilotează. Și chiar este. Dar este, de asemenea, în sens giratoriu, un film despre realizarea filmelor. James Mangold, veteranul regizor care a avut de-a face cu încurcături din partea mai-marilor studiourilor de film – s-a referit la finalul dezlânat, în care și-au băgat nasul alții, al lui The Wolverine drept „o capitulare” – se ocupă aici de un statu-quo cu care este el însuși familiarizat. Mecanicii eroi Ken Miles (Bale) și Carroll Shelby (Damon) sunt persoanele creative, trup și suflet devotate unui proiect costisitor care ar putea foarte bine să piară în flăcări (la fel ca, să zicem, un film cu supereroi despre un mutant cu gheare metalice). Directorii bine îmbrăcați, unși cu toate alifiile, ai companiei Ford Motor, care supervizează totul cu buzele strânse pungă și îndeamnă la abordarea celui mai sigur traseu, sunt substituenți evidenți pentru mai-marii studiourilor de film.
Cât despre Henry Ford II, jucat de Tracy Letts, care domină scenele în care apare, ei bine, nu-i decât la un trabuc și un exemplar din Variety distanță de un mogul de la Hollywood, care își asumă riscul sperând să-și învingă rivalul. Uneori paralela se strecoară în dialog – „James Bond nu conduce un Ford, domnule”, argumentează un subaltern în timpul unei ședințe; „Asta pentru că nu-i decât un degenerat!” mârâie Ford în replică.
Așadar, Marea provocare: Le Mans ’66 este, în ciuda aparențelor, un proiect personal pentru regizor. Ceea ce ar putea explica de ce funcționează atât de bine. Deși filmul este lung, zboară la viteză extremă – și nu doar atunci când este pe pistă – datorită unei panoplii de personaje originale și antrenante. Cele două personaje din centrul acțiunii sunt un studiu în contraste. Miles (un nume care ar putea fi considerat mură în gură, dacă povestea nu s-ar baza pe întâmplări reale) este mecanicul nonconformist, cu gura mare, care aruncă chei-franceze, poartă tricouri albe pătate de ulei, în permanență cu o cană de ceai din care sar stropi și care strigă, din când în când, „Idiot!” („Este dificil, dar bun”, remarcă împăciuitor un personaj, după una dintre izbucnirile sale.) Shelby (Damon) este șarmant, un playboy subtil, în salopetă neagră și pălărie de cowboy, care nu aruncă cu chei-franceze, dar îi pasă la fel de mult de rezultatul cursei. Personajul este mai puțin definit – Shelby pare să nu aibă viață de familie sau personală, deși are în birou, un tatu împăiat – dar, împreună, cele două staruri sunt excepționale, se tachinează, se ciorovăiesc pe măsură ce prietenia lor se cimentează și sunt obsedați de ideea de a face o mașină de 9 milioane de dolari să se miște cu viteza unei rachete, fără să izbucnească în flăcări.
Mangold construiește cu încredere și claritate jocul cu miză mare la care aceștia vor să participe. La fel ca Împăratul din Star Wars, Enzo Ferrari (Remo Girone) este o prezență din umbră, privind totul de la marginea filmului și pompând bani în echipa Ferrari cu o aroganță rece (o secvență în care se încearcă o fuziune corporativă la sediul Ferrari este de un umor sec). Delegația Ford, perdantul neverosimil, având în vedere bogăția similară afișată, este condusă de un birocrat alunecos, gen Don Draper (Jon Bernthal) și de un altul, care este un ticălos uns cu toate alifiile (Josh Lucas, lingușitor și teribil). Poate o rivalitate corporativă de la mijlocul anilor ’60 nu pare un subiect care să-i mulțumească pe amatorii de filme de acțiune, dar concurența este schițată cu aplomb, toate suprafețele lucesc de-ți iau ochii, negocierea animată are loc între două înghițituri cu nesaț din scotch, astfel încât este imposibil să nu fii fascinat.
Și apoi este Formula 1. Întregul act final este dedicat circuitului Le Mans, o cursă care nu este ușor de redat pe peliculă, având în vedere că durează 24 de ore și implică ture nesfârșite. Însă, când Mangold ajunge acolo, face o treabă atât de formidabilă în a stabili șansele slabe ale acestui David-automobilistic de a învinge echipa Goliat, de mașini Ferrari roșu-aprins și elegante, încât te prinde de la prima accelerare bruscă și rămâne constant captivantă chiar și atunci când Miles se oprește pentru o cană de ceai. Marea provocare: Le Mans ’66 nu face nimic deosebit de revoluționar: este modelat după structura clasică a filmelor sportive, care a fost testată și verificată de nenumărate ori, de la Rocky la Antrenorii (Hoosiers), în timp ce unicul personajul feminin major, soția lui Miles (Caitriona Balfe), n-are mare lucru de făcut, decât să se plângă, din când în când, de volumul lui de muncă. Dar ceea ce face Marea provocare: Le Mans ’66, face extraordinar de bine. La fel ca cei doi protagoniști, Mangold știe să umble cu cheia franceză sub capota unui vehicul – iar pe acesta l-a făcut să zboare.
Chiar dacă nu sunteți pasionați de Formula 1, este posibil să fiți încântați de acest bromance la mare viteză, alimentat de interpretări actoricești însuflețite și de regia meticuloasă a lui Mangold.
Articol de Nick De Semlyen, apărut în Empire, pe data de 11 noiembrie 2019
Film Serial 