Fiicele doctorului March: un triumf pentru o nouă generație

6 nominalizari la premiile Oscar, inclusiv pentru Cel mai bun film. Oscar pentru Cele mai bune costume.

Regizoarea și scenarista mult-aclamatului Lady Bird adaptează romanul lui Louisa May Alcott, într-un film pentru timpurile actuale.

Este vorba despre romanul Fiicele doctorului March al lui Louisa May Alcott, pe care majoritatea femeilor îl prețuiesc, iar unii bărbați îl abordează precum Kriptonita. Din fericire, scenarista-regizor Greta Gerwig nu a trădat punctul de vedere feminin care a făcut din romanul din 1860 un reper literar. Dimpotrivă. În plus, ea arată de ce această poveste despre patru surori și mama, care locuiesc singure (tatăl lor, capelan, este în serviciu în Războiul Civil), este surprinzător de oportună și atemporală.

Nu este romanul lui Alcott răsuflat, poate vă întrebați? Nu cu Gerwig – care a reușit un hit cu propria poveste despre maturizare în Lady Bird – la cârma regizorală. În plus, ultima adaptare, regizată de Gillian Armstrong, a fost acum 25 de ani. Combinând povestea celor patru surori din Concord, Massachusettls (filmul a fost filmat cu măiestrie, în locație, de către Yorick Le Saux) cu propria documentare despre viața lui Alcott – și punând cap la cap experiențele fetelor  în timp ce fac față presiunilor artei, căsătoriei, identității și independenței – scenarista-regizor revigorează materialul pentru o nouă generație.

Actorii nu puteau fi mai bine aleși, inclusiv Laura Dern în rolul lui Marmee, mama fetelor pe care tatăl lor (Bob Odenkirk) le numește „little women”. Marmee știe mai bine. Sublima Saoirse Ronan este o forță a naturii în rolul sfidătoarei și băiețoasei Jo, întruchiparea lui Alcott, ca scriitoare novice care înfruntă sistemul. Nu este greu s-o vedem pe Jo în Gerwig, ale cărei interpretări în Frances Ha și Doamna America (Mistress America) – ambele regizate de partenerul ei Noah Baumbach – reflectă o vivacitate hotărâtă irezistibilă, pe care Ronan o poate surprinde perfect. Într-o scenă, adulta Jo se confruntă cu editorul ei, Mr. Dashwood (Tracy Letts, grozav în rol), care îi dă indicații pe marginea manuscrisului care va deveni Little Women: „Fă-l scurt și picant. Iar dacă personajul principal este o fată, asigură-te că se va căsători până la final. Sau moare. Din două una.” Jo se răzvlătește, desigur, dar numai până la un punct, cedând, cu șiretenie, la anumite cereri în schimbul compensațiilor bănești și al dreptului de autor. (Alcott, care nu s-a căsătorit niciodată, a procedat la fel.)

Celelalte surori March își doresc un viitor care nu-i deloc pe placul bogatei lor mătuși March (Meryl Streep care se distrează la maxim în rolul unei hoaște cu limba ascuțită). Indicația mătușii March de a se „căsători cu bărbați bogați” este ignorată de Meg (Emma Watson), frumusețea care se mărită cu profesorul sărac John Brooke (James Norton). Iar Beth (Eliza Scanlen, revelația din Obiecte ascuțite – Sharp Objects), bolnavă, dar cu un talent muzical prodigios, aduce la lumină inima generoasă a domnului Laurence (Chris Cooper), văduvul îndurerat din casa de alături. Nepotul lui Laurence, Laurie (Timothée Chalamet), este cel care are un rol proeminent în viața surorilor March, care îl văd, în diverse momente, ca pe un ideal romantic. Este un rol imposibil, căruia Chalamet îi conferă un farmec înnăscut și o vulnerabilitate emoționantă. Scenele lui cu Ronan sunt înflăcărate, sar scântei când independenta Jo îl respinge pe acest pretendent îndrăgostit, cu o fermitate despre care ea însăși știe că-i falsă.

Amy, cea mai tânără soră, adusă la viață de sugestiva Florence Pugh, este cea care pune în mișcare intriga. De-a lungul anilor, Amy a fost denigrată în pagini și pe ecran pentru că arde manuscrisul lui Jo și îl seduce pe Laurie. Dar Pugh dezvăluie cu măiestrie inima rănită a acestei pictorițe aspirante, a cărei ambiție este asemănătoare cu cea a lui Jo, dar care n-are suficient talent. Și mai sunt aspectele financiare ale vremurilor în care o femeie este incapabilă să-și câștige existența în lumea condusă de bărbați; așa cum Amy izbucnește în fața lui Laurie: „Dacă aș avea banii mei, pe care nu-i am, banii aceștia ar aparține soțului meu de îndată ce ne-am căsători. Și dacă am avea copii, ei ar fi ai lui, nu ai mei. Ar fi proprietatea lui.”

Acest discurs pătimaș i-ar putea inspira pe unii s-o acuze pe Gerwig că a încercat să injecteze doctrina feministă într-un film de epocă. Doar că aceste cuvinte sunt ale lui Alcott, la fel ca mărturisirea lui Marmee, atât de reținută de regulă, în fața lui Jo: „Sunt furioasă în fiecare zi din viața mea.” Minunata Dern construiește acel moment cu o sinceritate sfâșietoare. Gerwig merită laudele noastre pentru transpunerea pasiunii mocnite dintr-o carte care a fost adesea apreciată doar pentru sentiment și pentru că a onorat autoarea, fără a-și tăia aripile propriului spirit și imaginația avântată.

Peter Travers, Rolling Stone, 23 decembrie 2019