Harley Quinn (Margot Robbie) este atrasă în căutarea șarlatanei Cassandra (Ella Jay Basco) de către gangsterul Roman Sionis (Ewan McGregor), împreună cu cântăreața Dinah (Jurnee Smollett-Bell), justițiara Huntress (Mary Elizabeth Winstead) și detectivul Renee Montoya (Rosie Perez).

Birds of Prey, Păsări de pradă
Birds of Prey, Păsări de pradă

La cererea vedetei și producătorului Margot Robbie, titlul temporar pentru Păsări de pradă (Birds of Prey) și (trageți aer în piept) fantastica Harley Quinn (And The Fantabulous Emancipation Of One Harley Quinn) a fost „Fox Force Five”. Pentru cei neinițiați, „Fox Force Five” este episodul-pilot nedifuzat al lui Mia Wallace (Uma Thurman), din Pulp Fiction, referitor la cinci agente secrete, fiecare cu o identitate și o abilitate distinctă – o aruncătoare de cuțite, o maestră kung fu, o expertă în demolare și o franțuzoaică a cărei „specialitate era sexul”. Este un alias temporar perfect pentru proiectul de suflet al lui Robbie, prima apariție DC pe marele ecran a unei echipe de supereroine, deoarece Păsări de pradă nu numai că are în comun ADN-ul unei bande de fete care îți poate tăbăci fundul rău de tot, dar filmul lui Cathy Yan se mândrește și cu o parte din spiritul subversiv, rockabilly din clasicul lui Quentin Tarantino din 1994. Nu totul funcționează, dar este o celebrare deșănțată, zăpăcită, în mare parte antrenantă, o grenadă cu sclipici,  a modului în care femeile pot da dracului lucrurile.

Poate că prima surpriză este că nu avem deloc de-a face cu un film despre Păsări de pradă. Este un film despre o revenire după despărțire, o Poveste despre căsnicie (Marriage Story) cu năbădăi. Recapitulând rapid evenimentele din Suicide Squad în formă animată, aflăm că Harley Quinn și Joker s-au despărțit – ea își actualizează public statutul relației intrând cu camionul în Ace Chemicals, uzina în care și-a declarat dragostea pentru prințul-clovn al criminalității – iar filmul o arată cum încearcă frenetic să se descurce de una singură: își cumpără o hienă pe care o numește Bruce (după Wayne), participă la derbyuri pe role,  excentricitățile ei de party-girl sunt surprinse într-un singur cadru lung, ca un 1917 care a prizat cocaină. Filmul pune în scenă întrebarea cine este Harley fără domnul J? Răspunsul îl dă o echipă pestriță de femei total diferite.

Este un început amuzant, plin de viață, care te lasă fără suflare, dar nu vă așteptați să se calmeze prea curând. Filmul este povestit de Harley Quinn, așa că se derulează cu toată logica la care te-ai aștepta de la psihicul ei sărit de pe fix. Luând notițe de la protagonistă, scenarista Christina Hodson (Bumblebee) începe să fractureze narațiunea, ne oferă cu pipeta punctele de vedere ale intrigii și ne prezintă personajele importante: Renee Montoya (Perez), o detectivă neapreciată la serviciu și agățată de dialogul și metaforele din serialele polițiste  din anii ’80, investighează o crimă a asasinei Huntress (Winstead), care mânuiește o arbaletă; Dinah Lance (Smollett-Bell), o cântăreață care răspunde la porecla Black Canary și este capabilă să spargă pahare de martini cu glasul ei, scoate triluri în clubul de noapte al regelui crimei din Gotham, Roman Sionis (McGregor); și apoi o avem pe Cassandra Cain (Basco), o ștrengăriță cu degete abile, care pune povestea în mișcare.

Nu este, așa cum ar spune Harley, poifect. Este haotic din punct de vedere structural. Avem flashback-uri în flashback-uri și cartonașe cu titluri ca la filmele mute („cu 4 minute în urmă”), iar schimbarea temporală disipează elanul în partea de mijloc a filmului – nu ai niciodată senzația că Yan, a cărei singur film anterior este satira absurdă Dead Pigs, ține strâns firele narative. Antagonistul interpretat de McGregor – care conduce orașul și are o slăbiciune atât pentru arta africană, cât și pentru jupuirea feței rivalilor – nu impresionează în mod deosebit; nu este îndeajuns de puternic și bombastic pentru a reprezenta o amenințare autentică.

Yan și Hodson aruncă o mulțime de idei pe ecran, dintre care cele mai multe sunt interesante: Harley interacționează cu propria ei narațiune, fanteziile Marilyn Monroe, privirile directe spre aparatul de filmat și un gag amuzant despre nemulțumirile pe care fiecare personaj le are în legătură cu doamna Quinn – cel mai rafinat ne oferă o glumă cu Frida Kahlo. Concepute de Chad Staheski (John Wick) și echipa sa de cascadori 87Eleven, secvențele de acțiune sunt viguroase și încrezătoare – o frenezie creativă cu bâta de baseball pe ritmurile „Black Betty” (bam-a-lam) ale lui Ram Jam, o bătaie în casa groazei dintr-un parc de distracții, care te duce cu gândul la Batman din anii ’60 – dar Yan reușește totuși să-i confere o anumită personalitate: în timp ce Harley face echipă cu Black Canary, îi pasează un elastic de păr, lucru pe care l-ar înțelege orice femeie care a participat la o cafteală. Este un amănunt amuzant care nu i-ar da prin cap nici unui David Ayer din lume.

Este un film făurit în epoca #MeToo / #TimesUp, dar ia în derâdere orice mesaj. Nu este decât un grup de femei care se sprijină reciproc și duc lucrurile la bun sfârșit. Avem parte de atât de multă distracție acum că grupul s-a format în sfârșit, ar fi o greșeală dacă nu l-ar reuni, din nou, cât mai curând. În afară de Harley, personajele nu sunt creionate profund, dar sunt jucate cu măiestrie: Smollett-Bell este o dură autentică, Winstead este amuzantă ca asasină care se simte jignită că oamenii îi pronunță greșit numele de super-eroină, iar Perez ne reamintește că nu apare în suficient de multe filme. Însă cireașa de pe tort este Robbie, care îi conferă lui Harley o bizarerie încântătoare și o periculozitate credibilă, făcând aluzie la viața interioară a lui Harley fără prea multe vorbe. Când ea este pe ecran, Păsări de pradă are impactul unei bâte de baseball în cap.

Este haotic, cu o scădere de ritm în partea din mijloc, dar Păsări de pradă are dinamism, anarhie și curaj cu nemiluita. Harley & Joker au murit. Trăiască Harley Quinn!

Ian Freer, Empire, 5 februarie