Ar fi mai simplu, probabil, să întocmim o listă de artiști bărbați care nu au depins de o femeie care să le faciliteze geniul, decât o listă cu cei independenți. Să ne amintim că soția lui Tolstoi a copiat Război și Pace de opt ori și a crescut 13 copii, în timp ce Lev n-a ridicat un deget. Sau Milton care s-a folosit de ajutorul celor trei fiice, orb fiind, în perioada cea mai prolifică ca poet. Sau Brecht, care a apelat la favoruri literare și domestice de la un șir lung de fane devotate. Acum mai adăugăm un cuplu la această listă.

Fosse/Verdon
Fosse/Verdon

Fosse/Verdon, noul serial cu premiera la HBO în martie, dramatizează căsătoria toxică și palpitantul parteneriat creativ, cu o durată de peste cinci decenii, între, încă, celebrul coregraf și cineast Bob Fosse (Sam Rockwell) și steaua de pe Broadway și colega-coregraf Gwen Verdon (Michelle Williams), a cărei contribuție la succesul lor nu a fost pe deplin recunoscută cât a trăit și a cărei reputație în afara lumii teatrului muzical a intrat în umbră de atunci.

A fost o dansatoare extraordinară a cărei stea se afla în ascendență când l-a cunoscut și s-a căsătorit cu Fosse. Împreună, au lucrat la capodopere atât de influente, precum Cabaret și Chicago, dar cariera de dansatoare a lui Verdon s-a stins după ce a născut-o pe fiica lor, iar ea și-a susținut soțul infidel notoriu, în timp ce devenea din ce în ce mai instabil și dependent de pastile.

Povestea lor decurge în peste opt ore foarte ciudat structurate. În general, serialul este o numărătoare inversă până la moartea lui Fosse: primul episod începe cu un subtitlu care anunță: „Hollywood – au mai rămas 19 ani”, perioadă în care Fosse se confruntă cu eșecul în încercarea de a-și traduce succesul Broadway, mamutul Sweet Charity pe ecran. Dar ne deplasăm înainte și înapoi atât de repede, înăuntru și afară din scene reale și cele imaginate și de-a lungul atâtor fire temporale și locații, încât orice sens al acelui arc narativ, sau teama, tristețea sau suspansul care decurg din el, este disipat. Același lucru este valabil și la scară mai mică, întrucât trecem în mod repetat peste evenimente, înainte de rezolvarea lor. O scenă de început, emblematică pentru adulterul neîncetat al lui Fosse, care începe cu Verdon bătând la ușa lui după ce el n-a reușit să scape de ultima amantă așa cum promisese, este divizată și se face referire la ea de nenumărate ori, încât devine redundantă.

Aceasta face ca povestea să fie impresionistă în cel mai bun caz sau foarte confuză în cel mai rău caz. Deoarece nu vedem evoluția relației lor, ci doar fragmente din diferite etape ale acesteia, este greu să înțelegem ce a atras-o pe Verdon înapoi la Fosse, sau cu cât au fost mai bune realizările lor împreună decât separat. Poate că acesta este rezultatul încercării deliberate de a reflecta misterul chimiei creative – dar, cu siguranță, obiectivul ar trebui să fie demonstrarea existenței sale, chiar dacă nu poate fi disecat.

Totuși, cele câteva priviri fugare în culise, care ne fac să înțelegem de ce cuplul a colaborat atât de bine, merită prețul biletului, ca să zicem așa. Chimia dintre Rockwell și Williams este de necontestat și fiecare detaliu al efortului pe care l-au depus în secvențele de dans (în special în cazul lui Williams) este acolo pe ecran. Se mișcă și se tachinează delicios, în timp ce, chiar și în stadiile timpurii, ne lasă să întrezărim cum seamănă semințele amărăciunii. În anumite scene, acestea vă vor aminti de descrierea lui Kenneth Tynan despre căsătoria lui cu Elaine Dundy – „fiecare cu dinții înfipți adânc în gâtul celuilalt, nevrând să se retragă din încleștare de teamă că ar sângera până la moarte” – deși în cazul lui Fosse/Verdon ar fi fost o exsanguinare romantică și creatoare.

Pe lângă confuzia structurală, seria pare nehotărâtă în ceea ce privește punctul de vedere. Prin faptul că înregistrează conștiincios numeroasele defecte ale lui Fosse, serialul știe clar că este un produs al erei #MeToo, dar nu merge până la capăt cu rotunjirea lui Verdon ca personaj și nici nu-i celebrează pe deplin talentul și contribuția la statutul de star al lui Fosse. Puținele flash-back-uri la prima ei căsătorie forțată cu un bărbat abuziv și decizia de a lăsa copilul rezultat cu părinții pentru a-și continua cariera la New York, nu prezintă adecvat nici măcar acest aspect al vieții sale. Dacă nu ar fi fost interpretarea uluitoare și virtuoasă a lui Williams – umană, fragilă, amuzantă, grațioasă – ar fi fost periculos de aproape de povestea disculpabilă gen „prețul geniului” pe care am văzut-o cu toții de milioane de ori înainte, despre bărbații celebri.

Articol de Lucy Mangan, apărut în The Guardian, pe data de 2 august 2019