Alice (Emily Beecham) conduce o echipă restrânsă a unei companii de biotehnologie. Când creează o plantă cu proprietăți antidepresive, succesul se profilează la orizont, dar apar complicații la cei care inhalează polenul plantei, inclusiv la fiul lui Alice, Joe (Kit Connor).
Cineasta Jessica Hausner atinge subiectul profitului de pe urma sănătății mintale cu acest horror SF dens stilizat, dar subtil, care pare dureros de asemănător cu realitatea din ziua de azi. Beecham – care este la înălțime după interpretarea dezagreabilei Daphne din filmul indie cu același titlu, cu acțiunea plasată la Londra – o joacă pe Alice, un designer de plante rezervat, talentat, a cărei ultimă creație are capacitatea de a îmbunătăți starea de spirit a celui care o deține.
„Îți vei iubi planta ca pe propriul copil” este promisiunea – o perspectivă ispititoare și bine speculată pentru o societate care acum, nu numai că are un dialog deschis despre problemele de sănătate mintală, ci și o întreagă industrie dedicată alinării suferinței provocate de ea. Planta – roșu-neon cu petale subțiri care formează o floare asemănătoare unei sfere – arată de parcă ar putea deveni virală pe Instagram; un produs atrăgător ca un animal de companie, cu proprietăți râvnite de toată lumea.
Cu ajutorul echipei sale – în special Ben Whishaw, sinistrul pretendent la inima ei – Alice își menține armata botanică înfricoșătoare într-un laborator rece, de culoarea mentei, dar sustrage un ghiveci pentru Joe (Connor) care să aibă grijă de plantă acasă. Planta primește numele Micul Joe o indicație a ușurinței cu care s-a înfiripat relația.
Ceea ce se întâmplă atunci când Joe inhalează polenul nu este șocant; nu există semne vizibile de groază sau violență corporală, doar o schimbare suspectă de dispoziție de care, inițial, doar Alice pare îngrijorată. Comportamentul neobișnuit devine din ce în ce mai vizibil la Joe, la un număr de pacienți-test și la Bella (Kerry Fox), colega copleșită a lui Alice, surprinsă cu o senzație de panică sub regia voit glacială, dar dinamică a lui Hausner.
Impresia de amenințare diluată poate ar putea părea monotonă dacă nu ar fi fost Beecham, a cărei abordare nuanțată a instinctului matern și ambiției este mai tulburătoare decât oricare dintre metaforele intenționate ale filmului. La fel ca la multe alte povești de groază moderne, ceea ce îl face pe Micul Joe să fie amenințător este faptul că este cu desăvârșire fezabil, dar fidelitatea față de o realitate deși frumos surprinsă, pare, de asemenea, că-i diminuează întrucâtva meritele.
Prin evitarea suspansului în ritm rapid, Hausner anulează patosul din povestea ei, scoțând în evidență, în schimb, un simț estetic îndrăzneț care pare să ne ofere o idee captivantă despre cum va arăta viitorul.
Articol de Beth Webb , apărut în Empire, pe data de 18 februarie
Film Serial 