La aniversarea zilei de 16 ani, elful Ian Lightfoot (Tom Holland) primește de la mama sa (Julia Louis-Dreyfus), un artefact magic, care îi va permite acestuia și fratelui mai mare Barley (Chris Pratt) să petreacă o zi cu tatăl pe care nu l-a întâlnit niciodată. Când vraja nu funcționează cum trebuie, frații pornesc într-o misiune magică pentru a doua șansă.

Anumite filme Pixar – WALL-E și Întors pe dos (Inside Out) – sunt inovatoare. Tot înainte (Onward), cel de-al 22-lea film al studioului de animație, nu face nimic atât de înălțător ca un omagiu adus filmelor mute, sau să ne schimbe pentru totdeauna modul în care ne gândim la emoțiile noastre. Nu este nici măcar atât de impresionant ca Toy Story 3 sau Coco. Dar, din toate punctele de vedere, este Pixar pur și perfect – un film cu așa o căldură, umor inteligent și energie creativă, încât este bucurie pură să petreci câteva ore în compania sa.

Onward, Tot înainte
Onward, Tot înainte

Continuând tradiția studioului de a crea lumi fanteziste, fantastice – de la Monstropolis, până la Land of The Dead – Tot înainte, ne oferă New Mushroomton: un fost regat-fantezie al magiei și al creaturilor mitice, care a devenit un oraș contemporan, consumerist, unde locuitorii – centauri, fauni, sirene, tritoni și multe altele – au uitat de moștenirea magică. Zânele nu mai trebuie să zboare. Unicornii au devenit rozătoare care dau iama în tomberoane. Middle-earth devine McDonald’s, totul livrat cu panașul Pixar obișnuit și plin de gaguri contextuale (Atenție la gelateria „Master Froyo”).

Printre toți aceștia sunt și frații elfi Ian și Barley Lightfoot. Ian (Holland, aici ca un Peter Parker cu urechi ascuțite), un licean oarecare, stângaci, măcinat de anxietate adolescentină, iar Barley (Pratt, aici cu manierisme de Star Lord-încrucișat-cu-Jack Black) un chiulangiu gălăgios, impertinent, pasionat de magie, cu o slăbiciune pentru rockul progresiv și o dubiță pe care este pictat Pegasus, pe nume Guinevere. Nici că pot să fie mai diferiți: Ian disperat să se integreze printre colegii de clasă și Barley tânjind ca lumea să se reconecteze cu magia de mult uitată. Niciunul dintre frați nu-și amintește cu adevărat de tatăl lor, care a murit înainte de nașterea lui Ian și când Barley era micuț – dar celor doi li se oferă posibilitatea unei scurte reuniuni cu el, datorită unui toiag magic, care le va acorda o zi întreagă împreună.

Desigur, vraja nu merge chiar cum au sperat, lăsându-i pe frați cu o nouă problemă și numai 24 de ore să găsească o rezolvare, altfel nu-și vor mai vedea niciodată tatăl. Urmează o misiune mitică extrem de modernă – inspirată de Quests of Yore, iubitul joc de roluri gen Dungeons&Dragons al lui Barley – pentru a bifa un element ritualistic, o compilație cu succes la public de comedie generată de un cuplu de frați cu totul diferiți, călătorie inițiatică și etapele maturizării (filmul ilustrează cu exactitate teroarea pură a intrării pentru prima dată, pe banda de accelerație a autostrăzii). Dacă toate acestea va sunt familiare, este pentru că sunt cadrul unora dintre cele mai elegante povestiri ale companiei Pixar din ultimii ani – uneltele narative care zdrăngăne ocazional, în Toy Story 4 și chiar Coco sunt înlocuite cu un zumzet satisfăcător de intrigă de aventuri, episoade emoționante și comedie de situație, toate perfect sincronizate. Ritmul este mai alert și mai plin de energie decât ar sugera durata de aproape două ore, iar finalul este complet satisfăcător, frumos abordat și nu lasă nimic la voia întâmplării.

Este, de asemenea, unul dintre cele mai amuzante filme Pixar – de îndată ce intrăm în partea a doua a filmului, natura exactă a vrăjii eșuate a lui Ian și Barley oferă un șir de gaguri vizuale, o combinație neobișnuită pentru Pixar între comedia burlescă și suprarealistă. Adăugați la asta farmecul natural și schimbul de replici charismatic dintre Holland și Pratt, plus comedia vizuală iscusită chiar și în punctul culminant al bătăliei blestemelor și Tot înainte poate fi filmul cel mai spiritual al studioului de la Compania monștrilor (Monsters, Inc.) sau Incredibilii (The Incredibles) încoace. Cu toată frivolitatea, filmul este, de asemenea, remarcabil de tandru, încetinind ritmul să pătrundă forța tăcută a unui picior atingând ușurel un altul, sau să ducă la bun sfârșit o scenă de dans bizar, care începe caraghios, dar sfârșește înduioșător de emoționant. Chiar și „moartea” unui obiect neînsuflețit în a doua jumătate a filmului are o gingășie neașteptată sub umor.

Rezultatul este o poveste excelentă, inimoasă și în totalitate amuzantă, cu trecerea de la goana frenetică și lupta între zâne de pe autostradă, la scena de căutare de artefacte care-i aduce un omagiu lui Indiana Jones (Ultima cruciadă The Last Crusade ne vine în minte în mod special aici, datorită temei tată-fiu). Și nu sunt doar băieții care pornesc într-o aventură. Mama lor, Laurel (Louis-Dreyfus) face echipă cu fosta-feroce Manticora (Octavia Spencer), – care acum are un restaurant pentru toată familia – pentru a-i găsi pe fiii ei și care se transformă, în scena finală, în eroină care se duelează cu sabia. Este un pas important înainte pentru regizorul Dan Scanlon, care ultima dată ne-a oferit mediocrul Universitatea Monștrilor (Monsters University).

Interpretarea Pixar a genului-fantezie, povestea-veche-de-când-lumea este, din mai multe puncte de vedere, tradițională – o istorie tată-fiu pusă în mișcare de magie, care devine, în cele din urmă, un tribut adus iubirii fraterne. Deși nu marchează o temă revoluționară pentru studio, Tot înainte ne amintește jovial cât de fantastic este Pixar atunci când lucrează la capacitate maximă. La fel ca eroii legendelor trecute, Tot înainte are inima pură, este loial și veritabil.

Pixar revine cu un film care te atinge la coarda sensibilă – alert, emoționant și, cu siguranță, armonios.

Articol de Ben Travis, apărut în Empire, pe data de 21 februarie 2020