Patru veterani se întorc în Asia de sud-est pentru a-și confrunta fantomele din trecut, într-un amestec șocant, incendiar de satiră usturătoare și film de acțiune.

Spike Lee vine cu un tumult cinematic insurgent, perfect asortat cu tumultul din lume. Frăția celor cinci (Da 5 Bloods) este o pușcă de paintball încărcată cu proiectile adevărate: o explozie de satiră și agonie emoțională despre rasă și imperiul american, rana perenă cauzată de Vietnam, sacrificiul afro-american pe câmpul de luptă și faptul că black deaths matter.
Este un film de acțiune scandalos, ca un tablou, împroșcat pe tot ecranul cu stări de spirit, genuri, idei și clipuri de arhivă – cu o alienare brechtian-vodevilică. Pare pe alocuri un film de război în stil vechi, precum Duzina de ticăloși (The Dirty Dozen), sau poate Le Petit Soldat al lui Godard, cu critici jucăușe la adresa standardului Vietnam de la Hollywood și chiar Comoara din Sierra Madre (The Treasure of the Sierra Madre) al lui John Huston. Lungmetrajul te păcălește să crezi că va fi un film blând și dulce-amărui despre niște indivizi de vârstă mijlocie, cu burți și probleme de prostată, care, din păcate, ajung să se împace cu trecutul lor și își dau seama cât de important este să te desprinzi de el… și apoi detonează o undă de frică și lăcomie, care în sine frizează melodrama și mascarada filmelor de acțiune. Este atât de ingenios de bizar, încât l-am putea trata pur și simplu ca pe o comedie neagră, doar că în ultimele 15 minute avem parte de un uimitor crescendo de emoții.
Frații din titlu sunt Paul (Delroy Lindo), Otis (Clarke Peters), Melvin (Isiah Whitlock Jr) și Eddie (Norm Lewis), patru veterani din Vietnam îmbătrâniți, care se întorc în sud-estul Asiei, în ceea ce pare a fi o vacanță luxoasă, nostalgică. Cei patru sunt bântuiți de memoria comandantului de pluton, Norman (Chadwick Boseman), care a murit în acțiune în fața ochilor lor și a cărui amintire au romanticizat-o.
Lee creează secvențe de luptă flashback pentru cei cinci bărbați, dar fără să-i întinerească à la Irlandezul: Asasinul mafiei (The Irishman) pe cei patru supraviețuitori. Apar în trecut așa cum sunt acum, niște bătrânei transpirați, ieșiți din formă și foarte speriați, care mărșăluiesc prin junglă, conduși în mod suprarealist de tânărul Boseman, imposibil de frumos, care n-a îmbătrânit precum cei rămași în viață. El a fost și este comandantul lor; Lee ne indică că acum arată ca fiul lor. Și acest lucru este deosebit de puternic atunci când aud despre asasinarea lui Martin Luther King de la crainica postului comunist Radio Hanoi (Van Veronica Ngo), iar Norman le spune supărat oamenilor săi să ignore recomandarea ei de răzvrătire, fiindcă nu le datorează nimic comandanților lor rasiști.
Cu toate acestea, reapariția celor patru tipi în Vietnam este ceva mai complicată: sunt convinși că pot recupera o mică comoară, un transport secret de lingouri de aur americane, destinat pentru plata trupelor sud-vietnameze, pe care l-au găsit într-un avion prăbușit și pe care au fost nevoiți să-l abandoneze. Iar Paul, un recent convertit al lui Trump cu o șapcă Maga (n.tr.: make America great again), nu găsește nimic terapeutic în călătoria lor în trecut. El devine din ce în ce mai tulburat.
Lee a preluat metafora de film vechi, târșâit în lupte și a găsit ceva relevant și complex: oamenii de culoare, pentru că în mare parte nu aveau relații sau resurse să evite înrolarea, sau să evite primejdia de a fi în prima linie, s-au trezit că înfruntă inamicul și că sunt o parte majoră, deși sub-raportată a celor ce s-au întâmplat în Vietnam. În mod paradoxal, aceasta a însemnat să lupte împotriva unor oameni asupriți, cu care n-aveau nici o dispută – adică acei oameni despre care Mohammed Ali spunea că nu l-au mânjit niciodată cu cuvântul N -, dar care aveau sentimente ambivalente și contradictorii despre război, patriotism și America în general. Au luptat, s-au sacrificat și se simțeau mândri.
Toate aceste idei și sentimente se învârtesc în Frăția celor cinci, retorica knock-out amestecată cu sentimentalism ostentativ și acțiune de excepție, chiar până la genericul „chemare la rampă” de modă veche à la Marea evadare (The Great Escape). Există câteva înflorituri tip-film-de-război, inclusiv o imagine explicită a ceea ce i se întâmplă unui șarpe atunci când tragi isteric cu pușca de asalt M-16. Lee îmbină tonul și starea de spirit și, cu referințele cinematografice cunoscute și scenariile conștient forțate, este posibil să te simți detașat sau amuzat sau năuc. Dar toate acestea pregătesc terenul pentru ultimele 10 minute, în care Lee aduce o revărsare de tristețe și durere și hotărâre care este aproape copleșitoare. Cu toată sminteala sa, Frăția celor cinci transmite o angoasă și o ardoare caracteristică operei.
Peter Bradshaw, The Guardian, 10 iunie