Zece filme care sunt mai bune decât cartea

Când romancierul John le Carré a enunțat faimoasa remarcă usturătoare: „să-ți vezi cartea adaptata pentru marele ecran este ca și cum ți-ai vedea boii transformați în cubulețe pentru tocană”, a exprimat dezamăgirea pe care o simt nenumărați autori cu privire la adaptarea, adesea ternă, a operei lor. Și totuși, în rare ocazii, poate fi adevărat exact opusul. De exemplu Fălci (Jaws), laureat cu Oscar, care a îmbunătățit drastic cel mai bine vândut roman al lui Peter Benchley. Întrucât clasicul film cu rechini al lui Steven Spielberg sărbătorește 45 de ani de la premieră, iată zece filme care au fost mai bune decât sursa literară.

Psycho (1960)

Datorită regiei magistrale a lui Alfred Hitchcock, modestul roman de suspans al lui Robert Bloch, încă este publicat la 56 de ani de la apariție. Asta-i remarcabil pentru un thriller fără suspans și cu puține momente de groază. În timp ce Anthony Perkins i-a oferit chinuitului Norman Bates o notă tragică de umanitate deteriorată, romanul lui Bloch înfățișează personajul drept un nemernic dezagreabil, scund, grăsuț, chelios și bețiv. Cât despre celebra scenă a crimei de la duș din film, Bloch o omoară pe victimă într-o singură frază.

Planeta maimuțelor – Planet of the Apes (1968)

Romanul „La Planète des Singes” din 1963, al autorului francez Pierre Boulle, este o alegorie socială, satirică despre un jurnalist și un profesor care dau întâmplător peste o societate superioară a maimuțelor,  în timp ce călătoreau spre steaua Betelgeuse. Deși ideea centrală a cărții este fascinantă, suprarealismul speculativ eclipsează narațiunea. Cu toate acestea, adaptarea inovatoare a filmului reușește să păstreze conceptul unic al lui Boulle, adăugând poveștii o dinamică furibundă. Surpriza tulburătoare din finalul filmului, concepută de co-scenaristul Rod Serling, nu apare în roman.

Nașul – The Godfather (1972)

Romanul din 1969 al lui Mario Puzo este un roman comercial cu gangsteri, care oferă suficientă intrigă melodramatică și violență excesivă pentru a distrage cititorii de la scrierea banală și digresiunile prea lungi. Adaptarea epică a lui Francis Ford Coppola reușește sarcina complicată de a fluidiza povestea, în timp ce îi extinde simultan temele. În timp ce romanul lui Puzo este o melodramă agreabilă, dar stângace, câștigătorul Oscarului pentru cel mai bun film Nașul (The Godfather) rămâne una dintre realizările care încununează cinematografia americană.

Fălci – Jaws (1975)

Cititorii care se apucă de romanul lui Peter Benchley după ce au văzut mai întâi filmul, vor avea un șoc major … dar nu de genul pe care îl speră. În pagina tipărită, thriller-ul lui Benchley este o poveste nerafinată și lipsită de farmec, care petrece mult mai mult timp cu relația sexuală provocatoare dintre Ellen Brody și Matt Hooper, decât cu vânătoarea propriu-zisă de rechini. Scenaristul Carl Gottlieb a dezgolit în mod expert cartea grosolană până la strictul necesar, eliminând o sub-intrigă absurdă cu mafioți, în timp ce creează personaje de neuitat și un punct culminant exploziv, care nu apare în roman.

Spionul care mă iubea – The Spy Who Loved Me (1977)

Criticii au desființat cel de-al nouălea roman cu James Bond, al lui Ian Fleming, până în punctul în care însuși autorul a căutat să retragă cartea după publicarea ei, în 1962. Fără nici o asemănare cu clasicul lui Roger Moore, cu același titlul – Spionul care mă iubea, romanul pare mai degrabă o poveste de dragoste gotică cu înflorituri, decât un thriller 007, plin de acțiune. Întrucât Bond însuși nu-și face apariția până la capitolele finale ale cărții, producătorul Cubby Broccoli a autorizat transformarea oficială a scenariului în roman, pentru a le face pe plac fanilor filmului, dezamăgiți de versiunea lui Fleming.

Greu de ucis – Die Hard (1988)

Deși urmărește îndeaproape intriga de bază a romanului din 1979, al lui Roderick Thorp „Nothing Lasts Forever”, blockbuster-ul de acțiune Greu de ucis (Die Hard) a adăugat o doză binevenită de umor și personalitate poveștii oarecum standard – polițist vs. terorist. Scenariul filmului a abandonat cu înțelepciune flashback-urile din carte care te distrag, concentrându-se, în schimb, pe suspans la fiecare pas. Cel mai important, răufăcătorul din roman este un individ insipid, în timp ce în film, mintea diabolică din spatele loviturii, practic îi eclipsează pe toți.

Podurile din Madison County – The Bridges of Madison County (1995)

Povestea înfocată a lui Robert James Waller despre o aventură între un fotograf de la National Geographic și o gospodină singură din Iowa, a fost în mod inexplicabil pe lista bestseller-urilor din New York Times, timp de mai bine de trei ani. Aceasta este o realizare remarcabilă pentru orice carte, cu atât mai mult pentru una atât de nerușinat concepută precum cea a lui Waller. Poate și mai remarcabil este faptul că scenaristul Richard LaGravenese și regizorul Clint Eastwood au reușit să transforme proza dureros de bombastică a romanului într-un film profund emoționant care își merită finalul dulce-amărui.

Jackie Brown (1997)

Elmore Leonard n-a scris niciodată o carte proastă, iar „Rum Punch” nu face excepție. O semi-continuare a unui roman anterior intitulat „The Switch”, povestea lui Leonard despre o stewardesă amestecată în afaceri necurate a oferit cititorilor exact genul de senzații tari pe care le așteptau. Cu toate acestea, adaptarea lui Quentin Tarantino a dus materialul la un nivel mult mai profund. Cu cele mai bune interpretări din carieră din partea lui Pam Grier și a lui Robert Forster, la care se adaugă flerul de neegalat a lui Tarantino pentru dialog și ritm, Jackie Brown ridică escapada comică a lui Leonard la rang de artă cinematografică.

Jurnalul – The Notebook (2004)

Romanele siropoase ale lui Nicholas Sparks sunt prea leșinate pentru mulți cititori și, totuși, adaptarea cinematografică a primului său roman publicat, „The Notebook”, este genul de melodramă de modă veche, romantică, care îl poate face și pe cel mai cinic spectator să verse o lacrimă sau două. În ciuda unei doze masive de dulcegării și a mai multor întorsături de situație care te fac să-ți dai ochii peste cap, distribuția superb de carismatică a filmului ridică materialul mult deasupra originilor sale superficiale de roman de citit pe plajă, ceea ce îl face o plăcere mult mai puțin vinovată decât te-ai putea aștepta.

Cincizeci de umbre ale lui Grey – Fifty Shades of Grey (2015)

Având în vedere materialul sursă, faptul că regizorul Sam Taylor-Johnson și scenarista Kelly Marcel au reușit să scoată un film ce poate fi urmărit, din romanul erotic al lui E.L. James, merită oarecare recunoaștere. În rolul unei fetișcane naive care se îndrăgostește de un miliardar pervers, Dakota Johnson aduce un grad neașteptat de căldură și umor unui rol care ar fi putut cu ușurință să eșueze. Deși nu neagă originile dubioase, adaptarea filmului Cincizeci de umbre ale lui Grey (Fifty Shades of Grey) este suficient de ațâțătoare și subversivă pentru a mulțumi publicul cu gust pentru maculatură ostentativă.

Matthew Chernov, Variety, 16 iunie