Hollywood: O paralelă între personajele reale și starurile care le interpretează (I)

Cu cel mai recent titlu de succes: Hollywood, care se vrea o „scrisoare de dragoste către Hollywood-ul de altădată”, Ryan Murphy – împreună cu colaboratorii săi frecvenți, Ian Brennan (Politicianul) și Janet Mock (Pose) – încearcă o istorie revizionistă a erei de aur din Tinseltown, zugrăvind multitudinea de neajunsuri și probleme sistemice ale industriei divertismentului, cu o pensulă optimistă. Cele șapte episoade – care prezintă o distribuție stelară din care fac parte Holland Taylor, Jeremey Pope, Laura Harrier, Jim Parsons și Patti LuPone – sunt captivante, stilate și foarte Murphy-esque (adică, așteptați-vă la personaje dinamice, costume frumoase și decoruri superbe). Dar, cel mai important, miniseria încearcă să arate ce se întâmplă atunci când poveștile marginalizate au șansa de a ajunge în lumina reflectoarelor.

La fel ca A fost odată la Hollywood (Once Upon a Time in Hollywood) al lui Quentin Tarantino, miniseria Netflix intersectează personaje închipuite, precum Raymond Ansley (Darren Criss) un regizor aspirant, cu legende reale ale lumii filmului, din anii ’40. Rezultatul aduce în lumina reflectoarelor unele dintre cele mai tragice și adesea tensionate povești de la Hollywood, oferindu-le, în cele din urmă, recunoașterea pe care o merită. De exemplu Anna May Wong, interpretată de Michelle Krusiec, care a fost deseori pusă pe tușă, din cauza rasei sale sau Rock Hudson, interpretat de Jake Picking, obligat să nu-și recunoască sexualitatea de teamă să nu piardă șansa de a fi celebru; în miniseria Hollywood, de la Netflix, primesc viața pe care ar fi putut s-o aibă.

Rock Hudson, interpretat de Jake Picking

Relativ nou-venitul Jake Picking, conferă un farmec rezervat interpretării lui Rock Hudson, probabil unul dintre cei mai populari actori ai erei de aur din Hollywood. Hudson, născut Roy Harold Scherer Jr, pătrunde în lumea filmului cu ajutorul agentului Henry Wilson — Roy i-a trimis lui Wilson o fotografie pentru a-l lua în considerare ca client. (Wilson i-a dat numele de scenă Rock Hudson și i-a asigurat un contract cu Universal-International.) Actorul a început încetul cu încetul să lucreze în roluri mai mici – se zvonește că a avut nevoie de 38 de duble pentru a rosti cum trebuie prima replică într-un film major – înainte de primi rolul principal în Scarlet Angel din 1952. Hudson și-a cimentat statutul de vedetă cu Magnificent Obsession din 1954, iar mai târziu a obținut o nominalizare la Oscar pentru Uriașul (Giant) din 1956, înainte de a deveni idolul comediilor romantice de la Hollywood în Confidențe la așternut (Pillow Talk) din 1959, printre zeci de alte filme. Apoi a făcut cu succes saltul la micul ecran, în anii 70, cu McMillan & Wife. În timp ce Hudson nu a făcut public faptul că este homosexual, acesta era un lucru notoriu în industrie. Hudson a murit în 1985, la vârsta de 59 de ani, din cauza complicațiilor cauzate de SIDA; în timp ce actorul nu și-a recunoscut niciodată orientarea sexuală, el a confirmat că are SIDA cu puțin timp înainte să moară, devenind una dintre primele vedete care a dat o față bolii și a atras atenția asupra epidemiei.

Vivien Leigh, interpretată de Katie McGuinness

În timp ce în Hollywood, Vivien Leigh (interpretată de Katie McGuinness) și „episoadele” ei sunt folosite mai ales ca intrigă secundară pe post de figurantă la petreceri, în realitate ea a avut o viață dramatică și tragică, care ar putea umple cu ușurință un întreg sezon Netflix. Leigh este cunoscută mai ales pentru rolurile sale câștigătoare de Oscar – Scarlett O’Hara în Pe aripile vântului (Gone With the Wind) din 1939, și Blanche Du Bois în Un tramvai numit dorință (A Streetcar Named Desire) din 1951, precum și pentru interpretarea apreciată de critică a rolului Cleopatra, în producțiile de teatru. De asemenea, actrița britanică a avut o poveste de dragoste foarte publică cu faimosul actor Laurence Olivier; S-au căsătorit în 1940, dar au divorțat în 1960, după o relație zbuciumată. Se știa că Leigh a avut probleme cu sănătatea mintală, a suferit de tulburare bipolară și depresie maniacală, pentru care a fost supusă terapiei cu electroșocuri. De asemenea, obișnuia să bea foarte mult și a avut căderi nervoase frecvente, care i-au știrbit amintirea, zvonindu-se că ar fi fost dificil să lucrezi cu ea. Actrița a murit de tuberculoză la vârsta de 53 de ani.

Anna May Wong, interpretată de Michelle Krusiec

Anna May Wong a deschis calea la Hollywood ca prima vedetă chinezo-americană, dar drumul ei spre succes a fost incredibil de dificil. Wong a pătruns în lumea filmului la 19 ani, într-un rol secundar în Hoțul din Bagdad (The Thief of Bagdad) din 1924. În ciuda eforturilor actriței de a se desprinde de stereotipuri în filmele ulterioare – chiar a creat un studio de producție (fără succes) pentru a spune povești ale unor personaje asiatice nuanțate – a fost descurajată de legile anti-miscegenație și, de multe ori, a fost obligată să accepte roluri de „Dragon Lady” (mașteră) sau „Butterfly”(cochetă superficială). Cu toate acestea, interpretarea lui Wong a fost adesea apreciată de critică, determinându-i pe mulți să o propună pentru rolul principal în adaptarea mult așteptată a filmului Ogorul (The Good Earth), a studioului MGM. Dar, datorită restricțiilor Codului Hays, studioul o distribuie, în schimb, pe  actrița albă Luise Rainer pentru a juca personajul chinez. Ulterior, Rainer a câștigat Oscarul pentru cea mai bună actriță pentru rolul din film. Wong a continuat să joace în câteva filme mai puțin importante, pentru Paramount Pictures, unde a reușit în cele din urmă să interpreteze personaje chineze pozitive și mai simpatice. De asemenea, Wong a făcut istorie în televiziune, susținând serialul din 1951, The Gallery of Madame Liu-Tsong, astfel devenind prima persoană asiatico-americană distribuită într-un rol principal, în SUA Din păcate, faima a afectat-o pe Wong, care a apelat la băutură pentru a face față depresiei. Ea a murit în 1961, la 56 de ani, în urma unui atac de cord.

Neha Prakash, Marie Claire, 30 aprilie

Citește și Hollywood: O paralelă… (II)