1942. Un comandant al marinei SUA, Ernest Krause (Tom Hanks), ia în primire postul de la bordul USS Keeling – nume de cod: Greyhound. Misiunea lui este să conducă un convoi internațional de 37 de nave aliate, de-a lungul apelor înșelătoare ale Atlanticului de Nord, către Liverpool, în timp ce încearcă să evite „haita de lupi” – submarinele U-Boats germane.
Tom Hanks a făcut carieră din interpretarea omului obișnuit, decent, pus în situații de presiune maximă, fie că este în spațiu (Apollo 13), Normandia (Saving Private Ryan), apele somaleze (Captain Phillips) sau Al’s Toy Barn (Toy Story 2). De această dată, el este ofițerul de marină american, Ernest Krause care, în cel de-al Doilea Război Mondial, conduce un convoi de 37 de nave care transportă trupe și provizii printr-o zonă din mijlocul Atlanticului, denumită Groapa Neagră, deoarece depășea aria acoperită aerian. Adaptat după romanul The Good Shepherd al lui C.S. Forrester, cu însuși Hanks la cârma scenariului, Greyhound: Bătălie în Atlantic stă ferm, prin sinceritatea și respectul pentru subiect, în timoneria misiunilor sale anterioare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca producător (Band Of Brothers și The Pacific). Însă, între decorurile decente și perspectiva fascinantă asupra tacticii și detaliilor navale, îi lipsește individualizarea personajelor sau profunzimea pentru a-l face cu adevărat memorabil.
După un prolog precis și un flashback cu Krause, care face schimb de cadouri de Crăciun cu prietena lui, Evie (Elisabeth Shue) – ea primește o decorațiune de Crăciun stupidă, el primește papuci cu monogramă – filmul ne aruncă în vâltoarea luptei, cu Krause și echipajul lui respingând nemijlocit atacul unui submarin german. Fără să menajeze deloc spectatorii, scenariul lui Hanks ne mitraliază admirabil cu o grămadă de jargon naval și speră să ne menținem pe linia de plutire. Această secvență de acțiune susținută stabilește modelul pentru acțiunea care urmează – prim-planuri cu Hanks care se uită pe hublou; ape tumultuoase generate pe calculator; o mulțime de oameni care se precipită în spații limitate; și o coloană sonoră percusivă insistentă, care include un motiv muzical strident de fiecare dată când apare un submarin german – dar ai senzația de inedit să fii martorul unui joc de-a șoarecele și pisica la bordul unei nave vs. un joc de șah jucat la suprafața apei, de data asta. Și nu vă faceți griji, Greyhound: Bătălie în Atlantic are acel sunet Ping! Ping! Ping! specific oricărui film cu acțiunea în cel de-al Doilea Război Mondial, care se petrece în largul mării.
Acțiunea ulterioară se desfășoară pe parcursul următoarelor 24 de ore, în timp ce Krause trebuie să escorteze convoiul spre Liverpool. În loc de acte de eroism exagerate, accentul se pune aici pe realitățile cotidiene cu care se confruntă acești bărbați. Astfel, avem parte de echipamente defecte (ștergătoare de geamuri, sonar), un deficit de combustibil și de torpile, un vas petrolier pe punctul de a exploda și o cvasi-coliziune cu un U-Boat. Se vede clar efectul pe care Hanks și regizorul Aaron Schneider, al cărui ultim film regizat a fost Ziua cea mare! (Get Low), din 2009, doresc să-l obțină – o misiune militară imersivă, fără context, la bordul unei nave de război asediate – dar nu are acea exaltare cinematografică ca, de exemplu, Submarinul (Das Boot). Rar simți că Hanks și ceilalți sunt, de fapt, pe mare, iar filmului îi lipsește textura tactilă pentru a face din interiorul navei un personaj în sine.
Cu toate acestea, ni se oferă cadre revelatoare, de top ale luptei SUA vs. Germania, care aduc, explicit, conflictul la viață – la un moment dat, aparatul de filmat se îndreaptă dramatic de la bătălie spre cer pentru a vedea Aurora Boreală. Filmul este presărat cu amănunte interesante despre particularitățile celui de-al Doilea Război Mondial: germanii folosesc un dispozitiv de diversiune numit pillenwerfer pentru a încurca sonarul american de la bord; pata de petrol care dezvăluie că și-au atins ținta subacvatică; germanii care îi tachinează pe americani prin accesarea sistemului de comunicații („Lupului gri îi este atât de foame”). Primim, de asemenea, un indiciu al genului diferit de film de război care ar fi putut fi Greyhound: Bătălie în Atlantic: când Krause asistă la o înmormântare pe mare, există un moment omenesc distinct, când corpul refuză să alunece cu grație în ocean.
Într-adevăr, latura umană lipsește din filmul acesta. Ni se prezintă personaje, dar dispar. Hanks este înconjurat de o mână de tineri actori americani care joacă diverși cadeți și boțmani, dar niciunul nu se remarcă într-un mod semnificativ. În mod similar, Stephen Graham, mâna dreaptă a lui Kraus, nu are prea multe de făcut decât să traseze linii drepte cu o riglă, dar se remarcă într-o dezbatere dacă un semnal SOS le va dezvălui germanilor că au probleme. Dar cea mai mare problemă este însuși Krause. Dacă Krause are conflicte interioare cu privire la deciziile sale, Hanks, atât scenaristul, cât și actorul nu le exprimă într-un mod semnificativ. Hanks este mereu agreabil, dar Krause rămâne impenetrabil. Dacă personajelor li s-ar fi oferit ceva mai mult timp să respire și să interacționeze, Greyhound: Bătălie în Atlantic ar fi primit un salut de 21 de salve de tun.
O felie de istorie navală din Cel de-al Doilea Război Mondial, serioasă, bine intenționată, plină de detalii convingătoare și acțiune reușită, dar care nu are amploare și dinamică pentru a te mișca cu adevărat.
Ian Freer, Empire, 6 iulie
Film Serial 