Încă de la În pielea lui John Malkovich (Being John Malkovich), în care diverși conspiratori, visători și clienți plătitori locuiesc literalmente în conștiința lui Malkovich, Charlie Kaufman a explorat vertijul filosofic și ofensa emoțională cauzată de faptul incomod că există și alți oameni. Iar și iar, filmele sale pun întrebarea: Suntem reali unii pentru ceilalți sau fiecare dintre noi proiectează către exterior dorințe și anxietăți interioare, transformând fețele și sentimentele iubiților, colegilor și membrilor familiei în oglinzi ale propriului nostru narcisism?
Adesea – mai ales în Strălucirea eternă a minții neprihănite (Eternal Sunshine of the Spotless Mind), în Anomalisa și acum în Mă gândesc să-i pun capăt (I’m Thinking of Ending Things) – se ridică această întrebare, care amenință să strice o poveste de dragoste heterosexuală. Bărbații, în special, au obiceiul de a confunda obiectele fanteziilor lor cu femeile reale din fața lor. Acest lucru poate fi amuzant, înfiorător, trist, toxic sau simpatic, uneori toate în același timp.
În Mă gândesc să-i pun capăt, efectele apar înaintea să le înțelegem cauza. Știm ce simțim, dar nu știm de ce. Din câte ne putem da seama, suntem în capul unei femei pe nume Lucy (Jessie Buckley), care face o excursie cu mașina împreună cu iubitul ei, Jake (Jesse Plemons). „Nu poți falsifica un gând”, își spune Lucy în sinea ei, iar unul dintre gândurile ei este rezumat în titlul filmului. Ea și Jake nu sunt iubiți de mult timp și nu crede că sunt multe șanse pentru un viitor împreună. Oare Jake știe cumva la ce se gândește? Uneori o surprinde, părând că-i citește gândurile, care par să se tot schimbe.
Nu numai gândurile lui Lucy se schimbă. În timp ce cuplul își croiește drum printr-o furtună de zăpadă către ferma în care locuiesc părinții lui Jake, apar mici inconsecvențe, mai ales legate de preocupările și trecutul lui Lucy. Acum zice că n-o interesează poezia, iar în minutul următor recită niște versuri sfâșietoare, pe care pretinde că le-a scris ea însăși. Alternativ aflăm că studiază fizica, pictura sau gerontologia. Paltonul ei este roz, până când este albastru. Numele ei s-ar putea să nici nu fie Lucy.
De îndată ce ea și Jake coboară din mașină, ciudățeniile se accelerează. Mama și tatăl lui Jake (Toni Collette și David Thewlis) îmbătrânesc și întineresc de fiecare dată când ies din cameră. Discuția lor incomodă, încordată de la masă, este întreruptă din când în când, de scene cu un paznic de școală bătrân, singuratic, care-și face rondul, un personaj a cărui legătură cu Jake și familia sa este subînțeleasă, dar nu explicată. Până la final, adică, dar poate nici chiar atunci.
Mă gândesc să-i pun capăt se bazează pe un roman al scriitorului canadian Iain Reid, o poveste subțire și evazivă care îi oferă lui Kaufman un suport suficient de stabil pentru propriile sale înflorituri. Filmul este plin de suspans deoarece creează incertitudine cu privire la premisele sale și pentru că mișcările aparatului de filmat, ciudățenia decorului lui Molly Hughes și trepidațiile partiturii muzicale ale lui Jay Wadley îl ghidează pe spectator spre spaimă. Lucy este deseori nedumerită, uneori curioasă, dar poate nu înfricoșată pe cât ar trebui. Doar dacă n-ar trebui să avem încredere în perspectiva ei. Poate ea chiarîși falsifică gândurile.
Sau cel puțin le împrumută. Dialogul lui Kaufman este plin de pasaje care sună ca niște citate și doar câteva dintre ele sunt atribuite. Jake o anunță pe Lucy binevoitor – sau pompos – când îi citează pe Oscar Wilde sau pe David Foster Wallace. Dar în alte momente, s-ar putea să fiți tentați să întrerupeți vizionarea filmului, astfel încât să puteți căuta pe Google ceea ce tocmai ați auzit, descoperind astfel (de exemplu) că lunga și sofisticata critică a lui Lucy la filmul O femeie dominată (A Woman Under the Influence) a lui John Cassavetes este preluată textual din cronica făcută de Pauline Kael acelui film. Un fel de indiciu vizual a fost furnizat de apariția într-o scenă anterioară a unui exemplar al antologiei Kael „For Keeps”. Ciudat este că recenzia la O femeie dominată nu apare în carte.
N-ar strica o versiune adnotată a Mă gândesc să-i pun capăt, deși ți-ar putea submina sentimentul că ai cunoștințe generale, care este atât una dintre plăcerile minore ale filmului, cât și una dintre provocările sale majore. Jake, care este defensiv în privința lui David Foster Wallace și ignoră interpretarea care face aluzie la sex neconsimțit, a melodiei „Baby It’s Cold Outside”, este un tip cu o nevoie clară de a cunoaște, explica și controla lucrurile.
Este mândru de cât de inteligent este, deși este și un pic rușinat că a câștigat o medalie la școală pentru „sârguință”, mai degrabă decât pentru „pricepere”. (Mama lui nici că putea fi mai mândră, însă.) Când Lucy face o referire nonșalantă la Mussolini datorită căruia trenurile ajung la timp, Jake remarcă iute că îmbunătățirile serviciului feroviar italian au precedat, de fapt, dictatura fascistă. Comportamentul lui față de ea – toanele, răspunsurile evazive la întrebările ei, eforturile pasiv-agresive de a o face să tacă – este din ce în ce mai alarmant, chiar dacă este, consecvent, aspectul cel mai realist al filmului.
O mare parte din a doua jumătate a filmului se desfășoară noaptea, pe fundalul unui viscol îngrozitor, o metaforă aproape prea perfectă. Anomalisa și-a camuflat parțial cinismul melancolic în capriciul absurd al animației stop-cadru, nerecomandată minorilor. Mă gândesc să-i pun capăt are și el câteva nivele de inventivitate și fantezie – o secvență de balet, o împunsătură satirică la adresa lui Robert Zemeckis, câteva melodii din muzicalul Oklahoma, un omagiu curios pentru O minte sclipitoare (A Beautiful Mind) – dar ajung întotdeauna în același loc întunecat și singuratic.
Acel loc este imediat intens cinematografic – acesta este cel mai încrezător și îndrăzneț film a lui Kaufman, până în prezent, ca regizor – și profund susceptibil de puterea filmelor de a ne infecta mintea cu idei fățarnice și amăgitoare. Atât Jake cât și Lucy împărtășesc uneori această suspiciune și amândoi pot fi considerați drept victime ale formei de artă care i-a adus la viață. Plemons și, în special, Buckley interpretează această dilemă oarecum abstractă a crizei existențiale reale, fie păcălindu-ne să ne pese de ei, fie exprimându-și sincer nevoia de a fi îndrăgiți. Uneori ești nedumerit, alteori enervat de povestea lor și de celelalte posibile povești care sunt încorporate, dar te și emoționează.
A.O. Scott, The New York Times, 1 septembrie
Film Serial 