Ați dorit vreodată să-i vedeți pe Colin Farrell și John Malkovich într-o confruntare brutală? Sau pe Jessica Chastain bătându-l măr pe un ucigaș francez, într-un parc din Boston, după lăsarea întunericului sau păruindu-se cu Joan Chen, proprietara acerbă a unui club de noapte / bârlog de jocuri de noroc? Ava, în regia lui Tate Taylor (Culoarea sentimentelorThe Help, Ma), îți oferă toate acestea și multe altele.

Ava
Ava

Și totuși, în ciuda acestor atracții evidente, este greu să recomandăm Ava în ansamblu. Scenele de acțiune sunt adesea banale, iar personajul de asasin top-class al lui Chastain, familia și colegii ei sunt împovărați cu atâtea povestiri dramatice – Alcoolism! Droguri! Probleme paternale! Un iubit căruia i-a dat papucii, logodit acum cu sora ei! – că întregul filmul începe să pară mai mult decât puțin ridicol, chiar înainte să înainteze prea mult.

Este păcat, pentru că Chastain, în formă maximă ca în Misiunea: Bin Laden (Zero Dark Thirty), le tăbăcește fundul celor mai buni dintre ei. Într-adevăr, cu un scenariu mai bun, acesta ar fi putut fi începutul unei francize de tip Bourne, cu rol principal feminin.

Fata dură din Boston, fost recrutor pentru armată, Ava (Chastain) era odinioară dependentă de droguri și alcool („acum opt ani”, după cum tot insistă personajele, de parcă mențiunea ar fi declanșat un joc pe băute). Acum, Ava este cea mai bună asasină din organizația lui Duke (Malkovich), care este conștient de trecutul ei și de riscurile pe care le implică, dar are o slăbiciune paternă pentru ea. În afară de Duke, singura altă persoană din obscura organizație black-ops pe care o întâlnim, este Simon (Farrell), care a fost discipolul lui Duke înainte de Ava – un Ava avant la lettre, dacă vreți.

Când o operațiune de rutină la Ambasada Germaniei din Riad o ia razna, Ava reușește să scape. Dar autoritățile sunt acum pe urmele ei. Acest lucru este oarecum incomod pentru Ava, care se întorsese la calmul relativ al familiei sale din Boston, după ani de zile de muncă chipurile plictisitoare de moarte în străinătate. Asta presupune încercarea de a repara relația cu sora ei, Jude (Jess Weixler), care este supărată pe ea că n-a venit acasă pentru înmormântarea recentă a tatălui, cu mama lor distantă (Geena Davis), care a fost internată în spital și cu nenorocosul Michael (Common), o partidă bună, care odinioară îi făcea curte lui Ava, dar care – după ce Ava „a fugit” în mod inexplicabil în străinătate – este acum într-o relație cu Jude.

Nu numai că simți că există prea multe traume familiale pe care trebuie să le urmărești, dar și că niciuna dintre aceste intrigi secundare nu are suficient spațiu pentru a se transforma în ceva rezonant. O scenă remarcabilă în care Chastain și Davis își rezolvă problemele mamă-fiică, de exemplu, este tot ce avem. Scena ar fi fost mult mai eficientă fie ca punct de plecare, fie ca o concluzie a unei povești mai complexe, care ar fi putut sugera ceva despre poziția paralelă a celor două personaje, ca femei prezumtiv egoiste, care trăiesc în lumea dominată de bărbați.

Ceva asemănător am putea spune despre relația spinoasă a lui Ava atât cu sora ei, cât și cu Michael. Dar mărturisirea majoră a lui Ava cu privire la această parte a vieții ei vine oarecum derutant, în timpul unei lupte corp la corp cu o terță parte, când Jude și bărbatul ei nici măcar nu sunt prezenți. Este o altă dovadă a modului în care filmul încearcă, dar nu reușește să amestece o dramă de familie aproape prea siropoasă, cu acțiunea la cote înalte – de multe ori de la o scenă la alta fără prea multă tranziție și, uneori, încă și mai stângaci, le amestecă pe toate în aceeași scenă.

Cascadoriile și secvențele de acțiune iscusite ale filmului sunt mai dure decât cele din Bourne, adesea lupta corp la corp are întâietate, fiind preferată armelor și exploziilor. Dar imaginea lucioasă a lui Stephen Goldblatt, un alt colaborator de la Culoarea sentimentelor (The Help), și montajul lui Zach Staenberg (The Matrix) nu reușesc să transmită niciunde aceiași fiori viscerali, care sunt semnul distinctiv al filmografiei de acțiune a lui Paul Greengrass (regizorul francizei Bourne). Coloana sonoră a lui Bear McCreary, este abil generică.

Chastain este absolut convingătoare într-un alt rol dur. Dacă publicul își va aminti de film, este în mare parte datorită carismei sale de star de cinema, care aproape compensează intriga din ce în ce mai ridicolă. Malkovich și Farrell par să înțeleagă că sunt talente de primă clasă, în roluri de film B și savurează oportunitatea. Cu excepția lui Joan Chen, excepțională în tot ce face, actorii din distribuția de la Boston sunt mai puțin siguri pe ei, deși acest lucru, fără îndoială, are de-a face mai mult cu scenariul, decât cu orice altceva.

Boyd van Hoeij, The Hollywood Reporter, 25 septembrie