Gambitul damei: Un joc de șah între geniu și nebunie

O tânără se uită la tavan din patul ei, noaptea târziu. Deodată, umbrele întunecate încep să strălucească. Ceea ce a fost adineauri umbră indescifrabilă se transformă în forme clare, cu aură fantomatică de lumină. Este o tablă de șah și toate cele 16 piese se aruncă rapid pe câmpul de luptă pătrat. Atacă, contraatacă, se retrag și se reașează în formație de luptă. Combinații și posibilități nesfârșite se derulează în mintea lui Beth Harmon (Anya-Taylor Joy), șahista-minune din Gambitul damei (The Queen’s Gambit). Este un motiv vizual impresionant pus la cale de directorul de imagine Steven Meizler, insuflând viață în ceea ce, altfel, ar putea fi un joc de societate oarecare în ochii spectatorilor dezinteresați.

Citește și: Thomas Brodie-Sangster despre mustăcioara personajului Benny

Adaptată după romanul cu același titlu al lui Walter Tevis din 1983, miniseria de la Netflix folosește ascensiunea lui Beth în ierarhia mondială a șahului pentru a-i oglindi propria dezvoltare personală, de la orfană tulburată la tânără pe picioarele ei. Trecând prin anii 1950 și ’60, creatorul Scott Frank explorează granița fragilă dintre geniu și nebunie. Cu toții ne-am minunat de poveștile despre copiii supradotați și ne-am întrebat câte am înfăptui cu niște aptitudini similare. În Gambitul damei ni se amintește că s-ar putea să ne fie mai bine fără ele.

Gambitul damei este un studiu vizual de personaj, datorită decorului specific perioadei și filmărilor ingenioase. Taylor-Joy, ea însăși un nume în ascensiune la Hollywood (tocmai a fost distribuită ca Furiosa în viitorul prolog al lui Mad Max: Fury Road), este o tânără în afara vremurilor aici, frustrată la nesfârșit de idea că este extraordinară în domeniul ales doar din cauză că este femeie. Taylor-Joy îi insuflă lui Beth niveluri alternative de causticitate și detașare. Ea tânjește după regulile algoritmice relativ clare ale tablei de șah, în mijlocul unei vieți turbulente. Fiica unui geniu în matematică care este distrusă de propria boală mintală netratată, Beth își amplifică talentul natural cu pastile tranchilizante care îi permit să aducă la viață tabla de șah fantomatică în fiecare seară. Apoi își îneacă durerea într-o cantitate aproape interminabilă de băutură. Aceste manifestări servesc drept antract temporar pentru unica ei obsesie – aceea de a juca șah. Independentă până la extrem („cea mai puternică persoană este cea căreia nu-i este teamă să fie singură”, îi spune un alt personaj), Beth confundă autodistrugerea cu autorealizarea.

Citește și: Harry Melling despre „binecuvântarea” de a nu fi recunoscut după rolul din Harry Potter

Ca atare, îi ține pe cei din jur la distanță. Bill Camp, care merita mult mai mult timp de ecran decât i se oferă aici, o învață pe Beth, în vârstă de 9 ani, să joace șah la orfelinat și își dă seama rapid de talentul ei uluitor. În felul său morocănos, el încurajează acea scânteie inițială. Rivalii la șah deveniți prieteni și iubiți îi includ pe amabilul dar egocentricul Benny (Thomas Brodie-Sangster) și pe Harry cel cu vorba blândă (Harry Melling). Fiecare sosește și se intersectează în puncte distincte din viața ei. O propulsează spre noi niveluri atât profesional, cât și personal, chiar și atunci când nu este capabilă să admită că are nevoie de ajutor. Regizoarea filmelor Mă poți ierta vreodată? (Can You Ever Forgive Me?) și O zi minunată în cartier (A Beautiful Day in the Neighbourhood), Marielle Heller interpretează rolul mamei adoptive a lui Beth, Alma Wheatley, cu un sentiment de simpatie melancolică. Ca gospodină din anii ’60, pe care vremurile au împiedicat-o să-și exprime propriul potențial, ea este atât singura relație reală a lui Beth în lume, cât și o poveste moralizatore. În felul lor, toți reprezintă piese suplimentare pe tabla de șah, care o flanchează pe dama Beth, deși depinde numai de ea să-și dea seama de importanța lor.

Parte poveste  din lumea sportului și parte dramă despre dependență, Gambitul damei profită de sezonul său rapid de șapte episoade, în afara unui mic impas la început. (După o scurtă deschidere care ne introduce direct în subiect, Taylor-Joy dispare pentru un episod și jumătate de flashback-uri; încercați să treceți peste.) Partidele în sine primesc diverse semnificații, de la tensiune sexuală jucăușă până la război în toată regula, devenind mini-narațiuni în sfera fiecărui capitol. Profanii ca mine s-ar putea să n-aibă nici cea mai mică idee despre ce înseamnă nesfârșitele mutări de șah, dar Frank și Meizler ne oferă acțiunea într-un mod antrenant, ușor de digerat.

Indiferent de tăria noastră interioară, detașarea și singurătatea ne vor împiedica să ne atingem adevăratul potențial. Oamenii din viața noastră sunt cei care ne ancorează în lumea reală, ne reduc obsesiile și ne minimalizează nebunia pe care o avem cu toții într-un fel sau altul. Este o lecție învățată doar prin încercări și erori, iar Beth sacrifică mai mulți pioni în drum spre această revelație finală.

Brandon Katz, The Observer, 14 octombrie