Seria limitată de șase episoade, din șapte părți – evenimentul live nu poate fi ignorat – a lui Dennis Kelly se sfârșește exaltant, atât ca thriller, cât și ca alegorie pentru durere.
Spre deosebire de atâtea mistere TV moderne, finalul A treia zi (The Third Day) intră direct în miezul problemei – începe prin a oferi ceea ce fanii și-au dorit tot timpul: Sam (Jude Law) și Helen (Naomie Harris) în aceeași încăpere, în același timp, răspunzând întrebărilor care ne frământau de mult. Nu, copilul despre care Sam crede că-i fiul lor, Nathan, nu poate fi, de fapt, Nathan; este prea tânăr, ochii lui n-au aceeași culoare și, așa cum strigă Helen: „nici măcar n-are culoarea pielii potrivită!” Da, Sam se află în mijlocul unui alt „episod”, în care mâhnirea îl face să creadă teorii trase de păr (ca în trecut, când acuza poliția că mușamalizează totul sau îl învinovățea pe tatăl lui Helen).
Citește și: A treia zi – Toamna: Interludiul teatral
Una este să ne dăm seama că Sam delirează, alta este să înțelegem de ce. Se pare că aventura la beție cu Jess (Katherine Waterston) nu este un incident izolat (nici, după cum știam, n-a fost un accident), iar motivul pentru care l-a pierdut din ochi pe Nathan în urmă cu 10 ani, a fost pentru că vorbea la telefon cu amanta. Să faci o greșeală care te costă un copil este destul de rău, dar să dai prioritate unei aventuri în detrimentul fiului tău este un fapt care explică credibil de ce Sam a alunecat pe panta amărăciunii patologice. Nu-i de mirare că este atât de dornic să se piardă pe insulă și apoi să rămână acolo, fără să se deranjeze să se gândească de două ori la faptele flagrant false pe care insularii i le-au servit. Voia ca ei să aibă dreptate, astfel încât să poată trăi cu el însuși.
Dacă nu ne este clară în acel moment alegoria emoțională inerentă multor metafore din A treia zi, ea se va cristaliza destul de curând. Sam și Helen sunt doi părinți care se confruntă cu o pierdere extraordinară. Această pierdere i-a afectat în mod foarte diferit, în funcție de cine sunt ei individual și de relația lor colectivă cu ei înșiși. Sam a luat-o razna, ceea ce a forțat-o pe Helen să devină „stânca” familiei (așa cum o numește fiica ei) – părintele constant și de încredere pentru copiii rămași. În timp ce el a încercat să se salveze pe sine, ea a încercat să-și salveze familia și, în cele din urmă, exact asta face.

Cu toate acestea, scenariștii sunt suficient de înțelepți să nu complice povestea peste măsură. Sam și Helen s-au detașat unul de celălalt cu mult timp în urmă, deci nu este nevoie de lacrimi și efuziuni romantice atunci când se întâlnesc pe insulă sau când sunt forțați să se despartă. Ultimul schimb de replici între cei doi soți transformă un răspuns pe care l-am așteptat de mult, în ultimele cuvinte zguduitoare ale unui bărbat rătăcit: „De ce ai luat asta?” întreabă Helen, ținând punga cu bani de care are nevoie pentru a-și plăti datoriile. „Și dacă s-ar fi întors acasă?” răspunde Sam. – Nathan. Dacă s-ar fi întors acasă și noi n-am fi fost acolo?” Sam a fugit cu economiile familiei pentru a da familiei o ultimă speranță de a supraviețui. Este lipsit de logică, de-a dreptul diabolic, dar Sam este atât de evident dus, încât este, de asemenea, greu să-l urăști pentru o astfel de stratagemă disperată.
Citește și: A treia zi – O călătorie memorabilă pe o insulă de coșmar
Tot ce se întâmplă în jurul acestui cuplu frânt este interesant, dar, în cele din urmă, este lipsit de importanță. Jess este un personaj negativ calm și sinistru, iar felul în care ordonă moartea domnului și doamnei Martin cere un final pe măsură. (Poate că Sam supraviețuiește și pentru a-i veni de hac? De îndată ce este cuprins de tenebre, Sam este necruțător.) Privind în urmă acum, „Vara” (titlul primelor trei episoade) a fost concepută cu intenția de a te atrage în misterul unui loc ispititor, iar distorsiunile delirante ale realității lui Sam, surprinse atât de convingător de regizorul Marc Munden, exact asta au făcut. Similar, a doua jumătate – „Iarna”, regizată de Philippa Lowthorpe, prezintă realitatea (literalmente) rece și dură cu care se confruntă Helen; construită cu cadre fixe și opriri bruște de filmare, aceste episoade au servit la ștergerea farmecului insulei Osea și locuitorilor ei, scoțând la iveală ceea ce sunt cu adevărat: o sectă.
A treia zi devine povestea lui Helen. Cu o interpretare liniștită, puternică, Harris exprimă durerea pe care trebuie să o simți și voința pe care trebuie să o găsești pentru a trece peste pierderea unui copil. Este sfâșietor să vezi cum fațada de stâncă i se prăbușește în timp ce doamna Martin recunoaște că i-a răpit și ucis fiul, iar decizia înțeleaptă a lui Lowthorpe de a persista asupra reacției lui Harris, în loc să revină la persoana care oferă expunerea, dă roade uriașe. Imaginea ochilor neclintiți ai lui Helen umplându-se de lacrimi, care mai apoi curg șuvoi, ne transmite tot ce trebuie să știm despre devotamentul acestei mame pentru familia ei – contrazicând cuvintele dure ale unei fiice care credea că nu simte nimic. Scena anunță, de asemenea, un final eroic, întrucât Helen decide să traverseze înot digul inundat, pentru a-și salva cele două fiice.
Pe fondul teatralismului extravagant, ar fi fost ușor ca A treia zi să se piardă pe drum. Plecat de la ideea unei experiențe „imersive” și marcat de toate capcanele misterelor bazate pe mitologie, efortul comun al HBO și Sky ar fi putut deveni cu ușurință o experiență vizuală strălucitoare, dar deșartă. În schimb, a înflorit ca o poveste simplă, bine spusă, despre doi părinți, durerea lor comună și reacția diferită pe care au avut-o fiecare în fața unei tragedii. În timp ce Sam se închidea în sine, Helen continua să lupte. În ultimul cadru, fiicele ei se agață de ea, iar ea se agață de viitorul lor. Finalul s-a asigurat că ne spune tot ce trebuie spus și știm că vor fi bine.
Ben Travers, IndieWire, 19 octombrie