Rebecca: Regizorul Ben Wheatley – despre sfârșitul doamnei Danvers și finalul romantic

Rebecca este întotdeauna plin(ă) de surprize.

Povestea gotică, bazată pe romanul cu același nume al lui Daphne du Maurier, tocmai a avut premiera la Netflix – și vine cu câteva întorsături majore. Mai precis, filmul schimbă radical modul în care doamna Danvers (Kristin Scott Thomas) iese din peisaj și oglindește monologul inițial din amintiri, cu un final romantic pe măsură. Dar regizorul Ben Wheatley a avut motive puternice pentru ambele schimbări majore.

În roman, soarta lui Danvers este ambiguă. Romanul se termină cu Manderley în flăcări, dar nu aflăm niciodată dacă sinistra menajeră reușește să scape. Îndrăgita adaptare din 1940, regizată de Alfred Hitchcock, și-a închipuit o versiune a poveștii în care Danvers este cea care stârnește incendiul și apoi dispare în flăcări, ca un căpitan cu nava ei.

Viziunea lui Wheatley, după un scenariu de Jane Goldman, Joe Shrapnel și Anna Waterhouse, oferă, în schimb, un final marin pentru doamna Danvers, un final care o leagă de iubita ei Rebecca în moarte. “Ea rămâne cu impresia că Rebecca s-a înecat. Deci, i se alătură în mare. Mi s-a părut că are sens.”, spune Wheatley pentru EW.

În parte, această schimbare a fost motivată de dorința regizorului de a atenua răutatea explicită a personajului. „Ceea ce am vrut să fac cu Danvers este să o îndepărtez de genul de personaj-pantomimă ticălos și să o aduc mai aproape de o persoană pe care poți s-o compătimești”, povestește el. “Nu spune niciodată nimic cu adevărat greșit. Exagerează uneori, dar instinctul ei este corect. Ea este conștiința filmului. Ar trebui să fim alături de Rebecca și de lege.”

Deoarece versiunea în flăcări a decesului ei a fost invenția lui Hitchcock, Wheatley n-a vrut să repete asta. Pe de altă parte, a considerat că finalul ambiguu al cărții nu este satisfăcător pentru un personaj atât de important. „Pentru că Danvers a fost atât de memorabilă în film și în scenariu, trebuie să-ți iei adio de la ea”, povestește Wheatley. “Scenariul îi oferă ocazia ca ea să pună punctul pe i și să spună: „Ce mai tura-vura, acestea sunt faptele. Cine mai crede asta? Și dacă aveți altă părere, vă salut din mers și ies din film așa cum vreau eu.”

Wheatley chiar sugerează că plonjonul ei în mare ar putea să nu fie atât de fatal pe cât pare. “Există și posibilitatea ca ea să nu fi murit”, adaugă el. “Evident, nu este moartă pentru a doua doamnă de Winter, pentru că o bântuie în visele ei neîncetat. Felul cum dispare în adâncuri te face să te întrebi: „Este real sau nu?”

Apoi, este noul final romantic al filmului, în care îi vedem pe a doua doamnă de Winter (Lily James) și pe un Maxim (Armie Hammer) fără cămașă, ca doi porumbei în camera lor de hotel din Cairo, în timp ce ea narează concluzia finală despre puterea iubirii. Este un final în mod clar fericit în comparație cu romanul și filmul din 1940. Dar Wheatley nu este de acord s-o interpretăm drept ”și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.

„Poți să-l interpretezi drept: „Ah, ce final romantic!”, explică el. “Dar nu este romantic din multe puncte de vedere pentru că ea știe ce-i poate pielea. Știe ce a făcut. Și amândoi au decis să mușamalizeze asta. De fapt este dulce-amărui”.

Pentru regizor, nuanța este în privirea finală pe care ea o aruncă aparatului de filmat, în timp ce Max se apleacă s-o îmbrățișeze. „Aparatul de filmat sugerează: „Ce este asta? Este îngrijorată sau nu-i pasă?”, explică el, menționând că finalul este, de asemenea, o reflectare a încrederii ei din ce în ce mai mari, oricât ar fi de nechibzuită. “Filmul trebuia să se termine și să arate ultima parte a evoluției fetei. Încrederea face parte din povestea evoluției ei, dar, totuși, este încrezătoare într-o lume în care a profitat de moartea unei alte femei.”

Maureen Lee Lenker, Entertainment Weekly, 23 octombrie