The Crown estompează strălucirea domniei Reginei Elisabeta

În cel de-al patrulea sezon, drama Netflix este mai tăioasă ca niciodată, în timp ce pictează portretul unui lider rupt de realitate, luat prin surprindere de schimbare.

La începutul celui de-al patrulea sezon, The Crown găsește Marea Britanie în declin. Este anul 1982 și așa-numita iarnă a învrăjbirii încă planează asupra țării, pe măsură ce numărul șomerilor crește și miroase a război în insulele Falkland. Dar în interiorul Palatului Buckingham, Regina Elisabeta a II-a (interpretată de Olivia Colman) este frământată de o catastrofă personală: nu este sigură care dintre cei patru copii este preferatul ei.

Așa că Majestatea Sa îi invită pe fiecare la prânz, sperând că unul o va impresiona mai mult decât ceilalți. Este o strădanie frivolă, dar revelatoare – cele patru întâlniri arată distanța emoțională dintre Elisabeta și descendenții regali, care par cu toții uluiți că petrec timpul singuri cu „mămica”. Edward (Angus Imrie) se interesează imediat de banii care i se cuvin conform Civil List Act, de parcă ea ar fi fost casieriță la bancă. Andrew (Tom Byrne) se laudă cu o tânără „actriță” pe care a cunoscut-o, un subiect vulgar care o șochează pe suverană. Charles (Josh O’Connor) și Anne (Erin Doherty) își regretă amarnic căsătoriile, și o întrerup când le dă sfaturi. Colman o interpretează pe Elisabeta cu o jenă demnă, forțând zâmbetele peste dezamăgirea evidentă. Mai târziu, își mărturisește frustrarea lui Philip (Tobias Menzies), care îi spune să nu pună la inimă comportamentul lor – copiii lor sunt cu toții adulți și trebuie să se concentreze să fie mamă pentru națiune. Cu toate acestea, răul a fost făcut. Philip dezvăluie că toți copiii au fost „nedumeriți” de prânzul luat cu ea, iar Elisabeta este convinsă că sunt pierduți. Între timp, țara rămâne în declin.

Când vine vorba de Regină, The Crown tinde să ierte cu ușurință. În primele trei sezoane ale dramei Netflix – învelite într-o nostalgie caldă și o atmosferă idilică postbelică – The Crown a susținut că defectele ei doar o făceau demnă de simpatie, că se confrunta cu o presiune de neimaginat ca monarh și conducător al unei instituții stimate. Scenaristul și producătorul executiv Peter Morgan a tratat primele două sezoane ale dramei ca pe un studiu de personaj al unei tinere care se confrunta cu o putere imensă, dar fragilă. Al treilea sezon a ținut-o la distanță, transformând-o într-un personaj secundar pentru Philip și Charles, subliniind în același timp povara rolului ei.

Dar în cel de-al patrulea sezon tăios și epatant, serialul o critică, în sfârșit, pe Elisabeta pentru ignoranța ei, caracterizând-o drept un lider al cărui devotament încăpățânat pentru tradiție o face pe ea și familia ei, neghiobi rupți de realitate, luați prin surprindere de schimbare. Da, neghiobi: pe tot parcursul sezonului 4, The Crown îi ridiculizează pe cei din familia regală, satirizând privilegiile lor. În timpul primei audiențe cu noul prim-ministru britanic, Margaret Thatcher (Gillian Anderson), Elisabeta lasă deoparte raportul politic al ultimei perioade și, în schimb, îi citește lui Thatcher o listă în care încearcă să ghicească viitorii miniștri, încântată de parcă guvernarea ar fi un joc. Înainte de o întâlnire cu publicul la Palatul Buckingham, prințesa Margareta (Helena Bonham Carter) cere ca membrii familiei să nu „aibă conversații reale” cu supușii lor. Întreaga familie o invită pe Thatcher într-o excursie în mediul rural pentru a juca jocuri de petrecere și a vâna cerbi, în timp ce țara trecea printr-o recesiune.

Poate că, după patru sezoane, Morgan și-a dat seama că ultimul lucru pe care cineva ar vrea să-l urmărească, odată cu intrarea în epoca plină de bârfe-tabloid a istoriei regale, este o trecere în revistă a capetelor încoronate, bucurându-se de bogăția lor. Sau poate cu povestea care se îndrepta spre scandal și tragedie, The Crown a fost nevoit să n-o mai trateze pe Regină ca pe o eroină fără cusur. Oricare ar fi motivul, serialul sugerează că spre anii ’80, membrii familiei, conduși de Elisabeta, erau prinși într-o criză existențială: credeau că datoria lor este să rămână vizibili, nu accesibili. Și-au luat supușii de buni și au presupus că relevanța familiei era subînțeleasă. Totuși, stilul lor de viață nici că putea fi mai diferit decât cel al oamenilor de rând: într-un episod, de exemplu, Elisabeta află despre costul uman și daunele psihologice ale situației economice a țării, numai după ce un șomer nemulțumit se infiltrează în Palatul Buckingham pentru a vorbi direct cu ea, în dormitorul ei. The Crown observă că eșecurile celor din familia regală pot fi, adesea, autoprovocate – și, făcând acest lucru, serialul ne oferă cel mai captivant și caustic sezon de până acum.

Drama, firește, de-abia acum urmează. Sezonul 4 o prezintă pe Diana (Emma Corrin) – probabil cel mai așteptat personaj al sezonului – a cărei înfățișare oferă serialului nu numai posibilitatea de a  dezvălui o nouă perspectivă asupra personajului Elisabeta, ci, de asemenea, să pună bazele pentru un Sezon 5 încă și mai tăios. Morgan a mai abordat subiectul Regina și „prințesa poporului”, cu filmul Regina (The Queen), dar drama din 2006 relatează perioada de după moartea Dianei, simpatizând cu Elisabeta, pe măsură ce învață să-și schimbe perspectiva asupra opiniei publice. În acest sezon, este mai puțin generos cu Regina, arătând modul în care respectarea rigidă a îndatoririlor a contribuit la fel de mult la destrămarea căsătoriei lui Charles și Diana, ca și aventurile amoroase și incompatibilitatea tânărului cuplu. Fermitatea și perseverența Elisabetei au ajutat-o ​​să aibă o căsnicie înfloritoare cu Filip; aceleași trăsături au întins coarda prea mult în ceea ce-l privește pe Charles, obligându-l să acționeze în pripă cu o femeie pe care abia o cunoștea. În timp ce stoicismul și autocontrolul Elisabetei au ajutat-o ​​să dezvolte o relație cu liderii mondiali, aceleași calități s-au tradus în răceală față de Diana, care avea doar 19 ani când s-a logodit cu Charles, se lupta să-și găsească locul în ierarhie, se chinuia cu o tulburare alimentară și tânjea după aprobarea Windsor-ilor.

The Crown nu este atât de critic încât s-o diminueze pe Regină; mai degrabă, arată cum aceleași forțe care ajută o personalitate ca ea să reușească pe plan profesional pot s-o orbească în plan personal. În loc s-o vadă pe Diana ca pe o tânără luminoasă care schimbă impresia poporului britanic (și a lumii) despre familia regală, Elisabeta o vede ca pe o străină care trebuie fie să se plece, fie să se frângă după voia familiei. Regina poate s-o sfătuiască și chiar s-o dojenească pe Thatcher în timpul ședințelor lor săptămânale, dar face tot ce poate pentru a evita să vorbească cu nora ei. Ea îi poate fermeca pe liderii Commonwealth-ului la un summit global, dar nu își poate invita copiii la prânz fără să-i sperie. Poate „întâlni oameni normali tot timpul”, așa cum îi zice intrusului care intră în dormitorul ei, totuși n-are idee la ce se referă atunci când el îi povestește despre sărăcia sa. The Crown a petrecut ani buni dezvăluind povestea ființei umane de sub mantia cu guler de hermină. Anul acesta, în sfârșit, examinează efectul formidabilei puteri și influențe pe care Elisabeta le-a acumulat, prefigurând călătoria dificilă a familiei regale în modernitate.

Spre sfârșitul sezonului, Philip – unul dintre puținii aliați ai Dianei din familie – încearcă s-o consoleze pe prințesă după ultima ei încercare eșuată de a vorbi cu regina. La fel ca Diana, el intrase în familia reticentă la asimilare. Și, la fel ca Diana, fusese intimidat de obiceiurile lor. El o sfătuiește să și-o închipuie pe Elisabeta drept combustibilul familiei, o forță pe care toată lumea nu trebuie numai s-o accepte, ci să ajute s-o întrețină și s-o servească, punându-și deoparte problemele personale. O compară cu oxigenul. Dar poate că acel oxigen, argumentează The Crown, mai curând sufocă decât susține.

Shirley Li, The Atlantic, 11 noiembrie