Glenn Close și Amy Adams sunt vedetele versiunii intens hollywood-izate, regizate de Ron Howard, a best-sellerului lui J.D. Vance.

Glenn Close, Amy Adams - Elegia celor bătuți de soartă (Netflix) HIllbilly Elegy
Glenn Close, Amy Adams – Elegia celor bătuți de soartă (Netflix)

La începutul filmului Elegia celor bătuți de soartă (Hillbilly Elegy), adaptarea lui Ron Howard a autobiografiei best-seller a lui J.D. Vance, J.D. (Gabriel Basso), student la drept la Yale, participă la o cină de lux cu reprezentanți ai firmelor de top care caută tinere talente juridice. Nedumerit de tacâmurile de argint, așezate în jurul farfuriei sale – atâtea furculițe! – își sună iubita, Usha (Freida Pinto), și ea studentă la Yale, care îi oferă un curs rapid de teoria și practica aranjării formale a mesei.

Un cuțit cu formă ciudată, explică ea, este folosit pentru pește. Scena este menită să sublinieze faptul că J.D., un fost pușcaș marin american, cu diplomă de licență de la o școală publică din Ohio și o familie cu rădăcini în Appalahia rurală, este ca peștele pe uscat în Ivy League. Tăcerea incomodă care se lasă când își menționează trecutul, snobismul dezinvolt legat de „școlile de stat” și „țărănoi”, aroganța care plutește ca o ceață fină în aerul din New Haven – toate acestea subliniază clar un punct de vedere solid și fără menajamente despre superioritatea de clasă înrădăcinată în atâtea instituții americane de elită.

Inclusiv la Hollywood, cu toate fanteziile lui democratice. Mai târziu, sora lui JD, Lindsay (Haley Bennett), îi va servi un sandviș cu cârnați prăjiți și va spăla o chiuvetă plină cu furculițe de plastic, dar această versiune a romanului Elegia celor bătuți de soartă are mai multe în comun cu acea serată de la Yale, decât cu grătarul lui Lindsay din curtea din spate.

Haley Bennett, Gabriel Basso, Amy Adams (Netflix)

Intențiile sunt admirabile: cineaștii doresc să-i facă loc lui J.D. la masă și să ofere poveștii familiei lui o audiere echitabilă. Dar este greu să ne dăm seama ce poveste își închipuie cineaștii că ar trebui să spună. Howard și partenerul său de producție, Brian Grazer, împreună cu scenarista Vanessa Taylor, au aranjat la masă tacâmuri de argint masiv – o distribuție de zile mari, o coloană sonoră somptuoasă (semnată David Fleming și Hans Zimmer), o imagine șlefuită, care ar indica realism fără a-l oferi cu adevărat – și s-au apucat să amestece furculițele.

Narațiunea o ia în zigzag prin timp și spațiu, începând în Kentucky, unde J.D. (interpretat de Owen Asztalos) își petrece verile în copilărie, în sânul familiei sale extinse. Maturul J.D. este chemat înapoi la Middletown, Ohio, când mama lui, Bev (Amy Adams), ia o supradoză de heroina. Dependența și, în general, instabilitatea ei pe măsură ce J.D. crește, echilibrată de influența binevoitoare a mamei lui Bev, Bonnie, cunoscută de toată lumea sub numele de Mamaw (Glenn Close), oferă o structură dramatică sau cel puțin o explicație pentru exploziile melodramatice regulate.

La un moment dat, Bev, aflată la volan și înfuriată brusc de J.D., apasă pedala accelerației la maximum și amenință că intră cu mașina într-un copac. Adams joacă fiecare scenă la accelerație maximă, trecând de la zero la urlete frenetice în 10 sau 15 secunde. Close, la rândul ei, emite un potop constant de înțelepciune sfătoasă, obscenități, amenințări („Îți anulez certificatul de naștere!”) și încurajări în stilul antrenorilor de fotbal. Mamaw ar fi trebuit să fie o forță de temut a culturii pop. Este un personaj de o vulgaritate exuberantă, șmecher și plin de sine, dar filmul o prinde pe Mamaw și pe Close, într-o plasă lipicioasă de evlavie și sinceritate. Individualitatea ei este restricționată de nevoia de a o trata ca pe un simbol – o figură care deopotrivă, îndeamnă la precauție și te însuflețește, un exemplu de regulă sociologică și, de asemenea, excepția primordială de la aceasta.

O Mamaw mai tânără, o adolescentă însărcinată (Sunny Mabrey) este prezentată într-un flashback colorat distinctiv, care pleacă din Kentucky pe autostrada 23, îndreptându-se spre Middletown. În deceniile de mijloc ale secolului al XX-lea, fabricile de oțel de acolo, împreună cu fabricile din alte orașe din statele Midwestern și Mid-Atlantic, erau magneți pentru migranții regiunii Appalahia, iar această bucată de istorie este fundalul cărții lui Vance.

Scopul lui n-a fost doar să povestească lupta mamei cu dependența și să laude tăria de caracter a bunicii. „Hillbilly Elegy”, publicat în iunie 2016, a atras un plus de atenție (și controverse) după alegerea lui Donald Trump. Părea să ofere un raport direct, atât personal, cât și analitic, despre starea clasei muncitoare albe americane.

Și, deși cartea nu explică cu adevărat alegerile – Vance este reticent în privința votului și tendințelor ideologice ale familiei sale – emite o ipoteză cu privire la modul în care acea familie și alții ca ei s-au confruntat cu o astfel de disfuncție familială persistentă și cu disconfortul economic. Răspunsul său nu a fost politic sau economic, ci cultural.

Vance sugerează că aceleași trăsături care îi individualizează pe oamenii din jurul lui – suspiciunea față de străini, opoziția față de autorități, devotamentul pentru rude, dorința de a lupta – le îngreunează dezvoltarea în societatea americană modernă. În esență, „Hillbilly Elegy” actualizează vechea teză a „culturii sărăciei” asociată cercetărilor antropologului Oscar Lewis, asupra țăranilor mexicani (și mai târziu ideile lui Daniel Patrick Moynihan despre americanii de culoare) și o aplică comunităților albe defavorizate.

Howard și Taylor ignoră în mare parte această idee, lucru care le-a adus o mulțime de critici. Se concentrează pe personaje și situația lor dificilă și pe teme care ar putea fi familiare și accesibile unei game largi de spectatori. Filmul este o cronică a dependenței împletită cu povestea reușitei prin forțele proprii – poveștile lui Bev și J.D., cu Mamaw care face legătura între ele.

Dar sacrifică intimitatea și specificul acelor povești, pretinzând că le leagă de ceva mai înalt, fără să te facă să  înțelegi concret ce ar putea fi acel ceva. Sunt prezentați ca o familie reprezentativă, dar ce reprezintă mai exact? O clasa? O cultură? Un loc? O istorie? Cu cât strigă mai tare, cu atât înțelegi mai puțin… despre ei sau despre lumea în care trăiesc.

Ghiveciul ăsta ciudat de melodramă, didacticism și tabăra nesăbuiților pe care Howard ni-l servește nu este rezultatul unei lipse de gust sau sensibilitate. De fapt, Elegia celor bătuți de soartă este prea de bun gust, prea sensibilă pentru binele său, nevrând în mod voit să fie la fel de rebel sau provocator ca personajele sale. Un astfel de tact este în concordanță cu morala poveștii sale, care este că succesul în America înseamnă să crești și să ajungi să fii mai puțin interesant decât părinții sau bunicii tăi. Cel mai bun lucru pe care îl putem spune despre acest film este, de asemenea, cel mai dezaprobator, având în vedere indiferența mândră a lui Mamaw față de părerea bună a oricui despre ea. Este respectabil.

A.O. Scott, The New York Times, 23 noiembrie