Zece nominalizări la Premiile Oscar 2021, inclusiv pentru Cel mai bun film.

Un paria la Hollywood, scenaristul alcoolic Herman J. ‘Mank’ Mankiewicz (Gary Oldman) acceptă să scrie ‘American’, un scenariu pentru faimosul regizor Orson Welles. Ideea scenariului era să-l facă pe magnatul de presă, William Randolph Hearst (Charles Dance) să-și vadă lungul nasului, scenariu care devine în cele din urmă Citizen Kane, probabil cel mai mare film realizat vreodată.

Mank, al 11-lea lungmetraj al lui David Fincher, se încheie cu cuvintele „magia filmelor”. Nu te lăsa păcălit. Cum era de așteptat, primul film al lui Fincher de la Fata dispărută (Gone Girl) din 2014, nu este un Valentine siropos pentru fabrica de vise. În schimb, este o scrisoare de dragoste cu bune și cu rele pentru Hollywood, conștientă atât de strălucirea cât și de realitățile complicate ale industriei cinematografice, și pentru actul creației în sine – toate dăruite prin intermediul unei arte cinematografice superbe.

Citește și: Mank: O paralelă între personajele reale și starurile care le interpretează

O misiune de suflet pentru Fincher – scenariul a fost scris de regretatul său tată, Jack înainte ca regizorul să facă Alien3Mank este o lucrare densă, fastuoasă despre (printre altele) intersectarea dintre film și politică, alcoolism, manipulare media, legendele Hollywood-ului, talent irosit și lupta pentru păstrarea integrității, chiar dacă acest lucru este în detrimentul tău.

Mank (Netflix)
Mank (Netflix)

Au mai existat dramatizări ale producției Citizen Kane – în principal RK0 281 produs de Ridley Scott, numit după numărul de producție al lui Kane – dar Mank adoptă o abordare mai detaliată. Mai degrabă decât o ‘making of’de la alfa la omega, este o imersiune profundă în starea de spirit și evenimentele care au creat-o, împletind două fire narative distincte. Momentul actual îl vede pe scenaristul ratat Herman J. Mankiewicz (Gary Oldman), un om de spirit inteligent, dar mai tot timpul beat, izolat la Ranchul North Verde din deșertul Mojave, la cererea excepționalului cineast Orson Welles (Tom Burke) pentru a scrie un scenariu în care să-l foarfece pe magnatul de presă William Randolph Hearst (Charles Dance). În convalescență după un accident de mașină, scribul imobilizat la pat are la dispoziție doar 90 de zile (sau, după cum spune Welles, 60 de zile cu 30 de zile de improvizație) pentru a dicta capodopera Ritei Alexander (Lily Collins), o secretară britanică care scrie după dictare „ca o clarvăzătoare”. Ceea ce urmează este o piesă de cameră frumos pusă în scenă și jucată, un duel al inteligențelor între Mank și acolitul lui Welles, John Houseman (Sam Troughton) pentru a respecta termenul, între Mank și Rita pentru a-l menține sobru pe scriitor și între Mank și el însuși pentru a se ridica la înălțimea talentul său.

Citește și: Mank: prin ochii scriitoarei Patricia Furstenberg

Fincher îl folosește rar pe Burke, care-l interpretează pe Welles, adesea doar ca o prezență imaterială la telefon, dar actorul surprinde atât vocea lui Welles, pe care o recunoști instantaneu, cât și farmecul lui care-l are pe ”vino-n-coace”. Filmul doar sugerează bătălia controversată pentru menționarea pe afiș – inițial, Mankiewicz nu urma să apară deloc pe generic, dar, în cele din urmă, scriitorul și Welles au fost menționați amândoi și au câștigat premiul Oscar, deși niciunul dintre ei nu și-a ridicat statueta – și, deși este clar că filmul este de partea lui Mank, prezintă, de asemenea, un portret echitabil al regizorului. Această secțiune beneficiază, de asemenea, de o Collins superbă, care îi dă Ritei o coloană vertebrală, conferindu-i, în același timp, și note mai vulnerabile, ca femeie a cărei iubit este pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial.

Lily Collins, Gary Oldman - Mank (Netflix)
Lily Collins, Gary Oldman – Mank (Netflix)

Al doilea fir narativ, care se îndreaptă înainte și înapoi către cariera anterioară a lui Mank în Hollywood-ul anilor ’30, este complicat și solicitant. Fincher alege calea nobilă, evitând în mare parte cauza și efectul în determinarea evenimentelor care au condus la creația lui Kane. În secțiunea cea mai animată a filmului, escapadele de la începuturi ale lui Mank sunt o evocare veselă (dar fundamentată) a Hollywood-ului anilor ’30 – fie că este vorba de Mank și de gașca lui de la Algonquin, care vin cu idei de filme de groază pentru David O. Selznick (Toby Leonard Moore) și Josef Von Sternberg (Paul Fox), sau de o plimbare și o conversație splendidă cu Louis B. Mayer (Arliss Howard) – presărată cu detalii din interior și anecdote despre Epoca de Aur; fie că este vorba despre Mayer care le-a spus mai multor vedete MGM că ar trebui să accepte o reducere a salariilor sau supărarea lui pe frații Marx care au prăjit cârnați la șemineul din biroul lui Mayer. De la cartea de titlu grandilocventă, de școală veche încolo, este visul pasionatului de filme (zvonita origine genitală a cuvântului „Rosebud” este invocată elegant), scenele din industria cinematografică, adesea contaminate de discurs în ritm rapid și panașul unei comedii excentrice.

Dar Mank nu este doar o reverie nostalgică; aduce în discuție și preocupări contemporane. Inspirația pentru Charles Foster Kane vine când Mank intră pe orbita lui William Randolph Hearst (avem parte de o discuție în grup strălucită despre Hitler și politică la o serată găzduită de Hearst). Mank are un loc în față, atunci când Mayer și mâna sa dreaptă, Irving Thalberg (Ferdinand Kingsley), în cârdășie cu Hearst, încep să influențeze alegerile pentru Guvernatorul Californiei în favoarea republicanului Frank Merriam, prin intermediul știrilor false și emisiunilor radio care-l discreditează pe democratul Upton Sinclair. Adăugați la asta temerile legate de viitorul cinematografelor și rezonanțele cu 2020 sunt imposibil de ignorat. Mank găsește un aliat în amfitrioana și partenera lui Hearst, actrița Marion Davies, inspirația pentru Susan Alexander în Kane. Amanda Seyfried, în rolul cel mai bun al carierei, o interpretează pe Davies ca o femeie mondenă, mai inteligentă decât lasă să se vadă, pe deplin în control asupra imaginii ei publice, care devine o minte pe aceeași lungime de undă cu Mank. De la plimbarea prin grădina zoologică a lui Hearst (seamănă leit cu Xanadu din Kane) discutând despre paleta ei interpretativă, până la rugămintea adresată lui Mank de a-l menaja pe Hearst în scenariul său, Seyfried își confirmă talentul dramatic în fiecare moment.

Amanda Seyfried - Mank (Netflix)
Amanda Seyfried – Mank (Netflix)

Mank este plin de interpretări grozave. Dar acesta este filmul lui Oldman. Practic în fiecare cadru, este vibrant ca bufon de curte permanent pilit, dar tragic ca om care se războiește cu harul său („Ar fi trebuit să fac ceva până acum”) și încetul cu încetul începe să-și dea seama de greutatea propriilor sale cuvinte. Odinioară Welles – poate în mod greșit – a desconsiderat Citizen Kane drept „broșurică freudiană”, explicând complexitatea unei vieți într-o singură rezoluție. Oldman și Fincher nu cad în aceeași capcană. Actorul oferă o interpretare de zile mari – o izbucnire la o cină formală este pur teatru – dar de-a lungul celor două fire narative, cizelează perfect un om care găsește puterea de a rămâne fidel credințelor și instinctelor sale, fapt din care, în cele din urmă, izvorăște cea mai bună lucrare a sa. Prin aceste adevăruri și frumusețe, Mank ne oferă „magia filmelor” în felul său unic.

Filmat în alb-negru superb, Mank ne oferă Hollywood-ul într-o multitudine de nuanțe de gri. Construit în jurul interpretării magistrale a lui Gary Oldman, este inteligent, sofisticat, pe rând palpitant și complicat și se clasează printre cele mai bune filme ale lui Fincher.

Ian Freer, Empire, 6 noiembrie