Zece nominalizări la Premiile Oscar 2021, inclusiv pentru Cel mai bun film.
Un paria la Hollywood, scenaristul alcoolic Herman J. ‘Mank’ Mankiewicz (Gary Oldman) acceptă să scrie ‘American’, un scenariu pentru faimosul regizor Orson Welles. Ideea scenariului era să-l facă pe magnatul de presă, William Randolph Hearst (Charles Dance) să-și vadă lungul nasului, scenariu care devine în cele din urmă Citizen Kane, probabil cel mai mare film realizat vreodată.
Mank, al 11-lea lungmetraj al lui David Fincher, se încheie cu cuvintele „magia filmelor”. Nu te lăsa păcălit. Cum era de așteptat, primul film al lui Fincher de la Fata dispărută (Gone Girl) din 2014, nu este un Valentine siropos pentru fabrica de vise. În schimb, este o scrisoare de dragoste cu bune și cu rele pentru Hollywood, conștientă atât de strălucirea cât și de realitățile complicate ale industriei cinematografice, și pentru actul creației în sine – toate dăruite prin intermediul unei arte cinematografice superbe.
Citește și: Mank: O paralelă între personajele reale și starurile care le interpretează
O misiune de suflet pentru Fincher – scenariul a fost scris de regretatul său tată, Jack înainte ca regizorul să facă Alien3 – Mank este o lucrare densă, fastuoasă despre (printre altele) intersectarea dintre film și politică, alcoolism, manipulare media, legendele Hollywood-ului, talent irosit și lupta pentru păstrarea integrității, chiar dacă acest lucru este în detrimentul tău.
Au mai existat dramatizări ale producției Citizen Kane – în principal RK0 281 produs de Ridley Scott, numit după numărul de producție al lui Kane – dar Mank adoptă o abordare mai detaliată. Mai degrabă decât o ‘making of’de la alfa la omega, este o imersiune profundă în starea de spirit și evenimentele care au creat-o, împletind două fire narative distincte. Momentul actual îl vede pe scenaristul ratat Herman J. Mankiewicz (Gary Oldman), un om de spirit inteligent, dar mai tot timpul beat, izolat la Ranchul North Verde din deșertul Mojave, la cererea excepționalului cineast Orson Welles (Tom Burke) pentru a scrie un scenariu în care să-l foarfece pe magnatul de presă William Randolph Hearst (Charles Dance). În convalescență după un accident de mașină, scribul imobilizat la pat are la dispoziție doar 90 de zile (sau, după cum spune Welles, 60 de zile cu 30 de zile de improvizație) pentru a dicta capodopera Ritei Alexander (Lily Collins), o secretară britanică care scrie după dictare „ca o clarvăzătoare”. Ceea ce urmează este o piesă de cameră frumos pusă în scenă și jucată, un duel al inteligențelor între Mank și acolitul lui Welles, John Houseman (Sam Troughton) pentru a respecta termenul, între Mank și Rita pentru a-l menține sobru pe scriitor și între Mank și el însuși pentru a se ridica la înălțimea talentul său.
Citește și: Mank: prin ochii scriitoarei Patricia Furstenberg
Fincher îl folosește rar pe Burke, care-l interpretează pe Welles, adesea doar ca o prezență imaterială la telefon, dar actorul surprinde atât vocea lui Welles, pe care o recunoști instantaneu, cât și farmecul lui care-l are pe ”vino-n-coace”. Filmul doar sugerează bătălia controversată pentru menționarea pe afiș – inițial, Mankiewicz nu urma să apară deloc pe generic, dar, în cele din urmă, scriitorul și Welles au fost menționați amândoi și au câștigat premiul Oscar, deși niciunul dintre ei nu și-a ridicat statueta – și, deși este clar că filmul este de partea lui Mank, prezintă, de asemenea, un portret echitabil al regizorului. Această secțiune beneficiază, de asemenea, de o Collins superbă, care îi dă Ritei o coloană vertebrală, conferindu-i, în același timp, și note mai vulnerabile, ca femeie a cărei iubit este pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial.
Al doilea fir narativ, care se îndreaptă înainte și înapoi către cariera anterioară a lui Mank în Hollywood-ul anilor ’30, este complicat și solicitant. Fincher alege calea nobilă, evitând în mare parte cauza și efectul în determinarea evenimentelor care au condus la creația lui Kane. În secțiunea cea mai animată a filmului, escapadele de la începuturi ale lui Mank sunt o evocare veselă (dar fundamentată) a Hollywood-ului anilor ’30 – fie că este vorba de Mank și de gașca lui de la Algonquin, care vin cu idei de filme de groază pentru David O. Selznick (Toby Leonard Moore) și Josef Von Sternberg (Paul Fox), sau de o plimbare și o conversație splendidă cu Louis B. Mayer (Arliss Howard) – presărată cu detalii din interior și anecdote despre Epoca de Aur; fie că este vorba despre Mayer care le-a spus mai multor vedete MGM că ar trebui să accepte o reducere a salariilor sau supărarea lui pe frații Marx care au prăjit cârnați la șemineul din biroul lui Mayer. De la cartea de titlu grandilocventă, de școală veche încolo, este visul pasionatului de filme (zvonita origine genitală a cuvântului „Rosebud” este invocată elegant), scenele din industria cinematografică, adesea contaminate de discurs în ritm rapid și panașul unei comedii excentrice.
Dar Mank nu este doar o reverie nostalgică; aduce în discuție și preocupări contemporane. Inspirația pentru Charles Foster Kane vine când Mank intră pe orbita lui William Randolph Hearst (avem parte de o discuție în grup strălucită despre Hitler și politică la o serată găzduită de Hearst). Mank are un loc în față, atunci când Mayer și mâna sa dreaptă, Irving Thalberg (Ferdinand Kingsley), în cârdășie cu Hearst, încep să influențeze alegerile pentru Guvernatorul Californiei în favoarea republicanului Frank Merriam, prin intermediul știrilor false și emisiunilor radio care-l discreditează pe democratul Upton Sinclair. Adăugați la asta temerile legate de viitorul cinematografelor și rezonanțele cu 2020 sunt imposibil de ignorat. Mank găsește un aliat în amfitrioana și partenera lui Hearst, actrița Marion Davies, inspirația pentru Susan Alexander în Kane. Amanda Seyfried, în rolul cel mai bun al carierei, o interpretează pe Davies ca o femeie mondenă, mai inteligentă decât lasă să se vadă, pe deplin în control asupra imaginii ei publice, care devine o minte pe aceeași lungime de undă cu Mank. De la plimbarea prin grădina zoologică a lui Hearst (seamănă leit cu Xanadu din Kane) discutând despre paleta ei interpretativă, până la rugămintea adresată lui Mank de a-l menaja pe Hearst în scenariul său, Seyfried își confirmă talentul dramatic în fiecare moment.
Mank este plin de interpretări grozave. Dar acesta este filmul lui Oldman. Practic în fiecare cadru, este vibrant ca bufon de curte permanent pilit, dar tragic ca om care se războiește cu harul său („Ar fi trebuit să fac ceva până acum”) și încetul cu încetul începe să-și dea seama de greutatea propriilor sale cuvinte. Odinioară Welles – poate în mod greșit – a desconsiderat Citizen Kane drept „broșurică freudiană”, explicând complexitatea unei vieți într-o singură rezoluție. Oldman și Fincher nu cad în aceeași capcană. Actorul oferă o interpretare de zile mari – o izbucnire la o cină formală este pur teatru – dar de-a lungul celor două fire narative, cizelează perfect un om care găsește puterea de a rămâne fidel credințelor și instinctelor sale, fapt din care, în cele din urmă, izvorăște cea mai bună lucrare a sa. Prin aceste adevăruri și frumusețe, Mank ne oferă „magia filmelor” în felul său unic.
Filmat în alb-negru superb, Mank ne oferă Hollywood-ul într-o multitudine de nuanțe de gri. Construit în jurul interpretării magistrale a lui Gary Oldman, este inteligent, sofisticat, pe rând palpitant și complicat și se clasează printre cele mai bune filme ale lui Fincher.
Ian Freer, Empire, 6 noiembrie
Am avut nevoie de articolul acesta despre Mank ca sa inteleg de ce Gary Oldman a zis (si parca am citit tot pe blogul tau) ca acesta – Mank – a fost cel mai solicitant rol al carierei sale.
LikeLike
Mă bucur ca ți-ai făcut timp să citești cronica. Dacă lui Gary Oldman i s-a părut greu rolul Mank, te asigur că mie mi s-a părut grea traducerea asta. 🙂 Chiar iți sunt recunoscătoare că n-am ”muncit” degeaba. ❤️Daca-i la Netflix, probabil o să-l vezi inaintea mea. Te rog sa-mi spui daca ți-a placut.
LikeLiked by 2 people
Jo, ti-a iesit foarte bine. A fost o placere sa o citesc.
Chiar mi-a starnit interesul. Mai ales sa traiesc lupta interioara a lui Mank si aici ma gandesc la cele 90 de zile pe care le are ca sa scrie scenariul.
Intr-un fel, fiindca este imobilizat la pat, a atins un fel de “rock bottom”, nu-i asa? Cel putin din punct de vedere fizic.
Bine, deci ma intorc cu amanunte dupa ce il vizionez.
Mersi mult.
LikeLike
Jo, m-am uitat la Monk aseara si trebuie sa iti multumesc. Nu stiu daca l-as fi ales daca n-as fi citit articolul tau fiindca sunt atatea filme si seriale pe Netflix si suntem si in decembrie!
Primele impresii despre Mank.
Stiam din articolul tau ca e un film in alb-negru. Este facut in spiritual Hollywood-ului anilor 1940. Primele scene, cand inca mai vedem lista de actori, mi-au amintit de ‘Pe Aripile Vantului’.
Intram intr-o lume dominate de barbati, in care femeile sunt vazute ca sexul slab, sunt obiecte de décor (desi nu exista nici o scena de sex in tot filmul. Din nou, as zice, in spiritual filmelor anilor ’40).
Dar realizarea lui Mank in alb/negru cred ca vrea sa arate ca la Hollywood totul este de fapt o zona gri. Nu exista bine/rau, alb/negru, pentru ca intotdeauna se gaseste o cale de mijloc, se poate oricand ajunge la o intelegere, orice e posibil pentru ca fondurile sa apara, pentru ca scenariul sa se faca, pentru ca filmul sa iasa. Doar de asta exista Hollywood, sa faca filme.
Despre actorii din Mank si personajele pe care le interpreteaza.
Am urmarit Monk cu telecomnada in mana. Fiecare replica e importanta, fiecare personaj sau actor care-l interepreteaza e mare, sau e de urmarit.
Am sa trec peste Mank, (nickname-ul lui Herman Mankiewicz) interpretat de Gary Oldman pentru ca tu ai scris deja.
Mi-au trebuit cateva scene sa o recunosc pe Amanda Seyfried, zapacina din filmul ‘Mamma Mia’! Este atat de departe de rolurile in care am vazut-o eu pina acum, aici e cerebrala, o diva inteligenta a Hollywood-ului anilor ’40 in rolul lui Marion Davies. Si cele doua seamana ca doua picaturi de apa! (the costumes and make-up artist for Mank are deserving of an Oscar).
Charles Dance ii confera lui ‘Willie’ Hearst o aparitie glaciara.
Lily Collins are un rol cuminte aici, emotiile ei (britanice)ii sant restranse de garderoba pe corp a anilor ’40. Greu isi dea la iveala viata personala si numai dupa ce incepe sa il aprecieze pe Mank. (Si asta e partea grozava despre caracterul lui Mank – mai mult urmeaza).
Doi actori de urmarit:
Tom Burke ca Orson Wells – tu ai scris despre el.
Pe Ferdinand Kingsley l-am vazut de currant in ‘Dracula Untold’ si a fost minunat in rolul lui Hamza Bey.
Despre caracterul Mank
De ce mi-a placut caractercul lui Mank? Desi e un alcoholic dependent de pariuri, neimplicat in viata de familie,este un scriitor de scenarii de film care nu si-a tradat integritatea chiar cand asta l-a costat cariera.
Si mi-a mai placut de Mank pentru ca ii pasa de oamenii care au nevoie de ajutor. Aflam de la Sora Medicala care il ingrijeste ca a ajutat financiar un sat intreg de 100 de evrei ca sa emigreze in America. Desi are o gura mare (si asta si-o reporseaza de mai multe ori), Mank isi pune prietenii mai presus de el unsusi.
Barbatii cu care intra in contact (poate cu exceptia fratelui sau mai mic, caruia tot el ii gaseste de lucru la Hollywood) nu observa tandretea lui Mank pentru natura umana. Doare cele patru femei din viata lui (sotia, blonda Marion cu care are o prietenie intelectuala, dactilografa Rita si Fräulein Frieda, Sora Medicala) ii stiu delicatetea sufleteasca. Si din acest motive ele ii trec cu vederea – sau ii accepta – dependenta de alcool.
Si cum altefel sa fie Mank decat un sentimental, din moment ce este un scriitor?
Chiar Mank isi intreaba sotia, fiica unor imigranti evrei ca si el, ‘why did you put up with me all these years?’. Ea rade si zice ca a investit prea mult in relatia lor, care e orice dar nu plicticoasa. Dar eu cred ca ii pasa de sufletul bun al lui Mank.
Si mi-a mai placut de Mank pentru ca in sfarsit s-a luptat cu Orson Welles sa ii fie creditat scenariul pentru ‘Americanul’ – pentru care a platit cu pretul sanatatii lui de alcoholic. (‘Nu pot gandi decat cand sunt pec ale sa adorm’, ii zice el dactilografei Rita, explicandu-I nevoia cronica de bautura).
Dar lui Mank nu ii pasa ca isi sacrifica sanatatea, pentru ca un scenariu bun merita asa ceva. Cred ca Mank stie ca toate discursurile pompoase de la Hollywood – si in film ascultam doua – sunt doar vorbe goale. Un scenario ramane.
Si nu in ultimul rand, despre film.
Mank te tine cu sufletul la gura.
Sunt atatea stele de la Hollywood care apar sau sunt mentionate, ca decoratiile intr-un pom de Crciun. LB Mayer (of MGM), Rudy the Lion (cum putem uita ragetul leului MGM?), David O. Selznick (Pe Aripile Vantului si Rebecca), sugubetii frati Marx.
Filmul e un du-te vino intre trecut si present, dar cele doua povesti sunt impletite strans pentru ca faptele lui Mank din trecut isi intend umbrele asupra prezentului.
Mank pare a fi un bufon beat, dar el stie foarte bine ca e un naufragian pe taramul Hollywood. Pentru ca nu-si poate trada intregritatea. Chiar ii zice lui Orson Welles, ‘I’m a washed up”. Stie ca nu mai are nici o sansa la success – dupa standardele de la Hollywood – pentru ca si-a dstrus toate ‘relatiile’ cu gura lui cea mare. Dar geniul lui Welles recunoaste ca scenariul la care a lucrat Mank e cel mai bun din tot ce-a scris acesta vreodata. Si i-o si spune.
Mank ne arata ca orice sacrificiu se merita, atata timp cat rezultatul iseamna chiar si o singura capodopera.
Sunt doua scene are mi-au ramas pe retina.
Una e cea in care Mank si Marion se plimba prin gradina zoological a Magnatului Hearst. Parul platinat al lui Marion straluceste ca si becurile mari care lumineaza gradina noaptea. Ma intreb daca scena asta nu vrea sa o arate pe Marion ca o piesa de décor in gradina zoo a lui Hearst, in timp ce doar Mank ii apreciaza intelectul si o trateaza ca pe o fiinta umana.
A doua scena e tot intre cei doi, Marion e urcata pe un esafod – facea un film cu indieni – si Mank urca langa ea sa ii ofere o tigara. Ii vedem pe cei doi profilati pe un cer cu nori pufosi. Filmati din spate, mi-a amintit de o scena din “Pe Aripile Vantului’ in care Scarlett si Dl O’Hara vorbesc despre ce inseamna Tara si mostenirea pammantului. In Mank, cei doi, cu idealurile lor, sunt deasupta multimii de actori si regizori de la Hollywood, dar plasati pe un esafod – fiindca vor plati pentru idealurile lor care nu au ce cauta intr-o lume in care totul e PENTRU the ‘magic of the movie’.
Jo, iti multumesc ca mi-ai atras atentia asupra lui Mank. O sa am si eu habar de un film care va aparea pe lista Oscar 2021 🙂
LikeLike
Hmmmm… pot face o pauza de la filmele de Crăciun 🙂 mersi Jo:)
LikeLike
Mai e până la Crăciun. Ai tot timpul să revii în starea de spirit potrivită. 🙂 Se pare că Mank merită din plin atenția noastră.
LikeLiked by 1 person