Versiunea cinematografică a poveștii despre blues semnată August Wilson, cu Boseman și o extraordinară Viola Davis, este o operă crâncenă de pasiune și durere.

O explozie de talent și interpretare magnifică este ceea ce primim de la această versiune cinematografică a piesei de teatru din 1982, a lui August Wilson. O fi declarativă și teatrală, dar este, de asemenea, inteligent de crâncenă și brutal de intensă, o operă plină de pasiune și durere. Îi vedem pe muzicienii afro-americani învârtindu-se într-un studio din Chicago, deținut de albi, într-o zi înăbușitor de caniculară din anii 1920, așteptând ca legendara cântăreață de blues Gertrude „Ma” Rainey să apară cu anturajul ei pentru a înregistra un album. Piesa principală se așteaptă să fie hitul ei live, Ma Rainey’s Black Bottom, iar drama își imaginează un anume trompetist îndrăzneț din trupă, pe nume Levee, care speră ca propria lui versiune să fie înregistrată. O discuție aprinsă despre aranjamentul muzical al acestui cântec stă la baza unei confruntări despre rasă, sex și putere.

Chadwick Boseman, Viola Davis - Ma Rainey’s Black Bottom (Netflix)
Chadwick Boseman, Viola Davis – Ma Rainey’s Black Bottom (Netflix)

Viola Davis o interpretează pe Ma Rainey cu o superioritate nemaipomenită: Elisabeta I a lui Cate Blanchett n-a intrat niciodată la Hampton Court cu o etalare mai impunătoare sau un privilegiu mai regal decât Rainey a lui Davis, care-și face intrarea cu proprii iubiți și favoriții curții, exsudând din cauza temperaturii, a durerii de picioare și a incompetenței șefilor de studio. Și Chadwick Boseman oferă un spectacol emoționant în rolul lui Levee extrem de talentat, dar nesigur, chinuit de o experiență de violență rasială din copilărie și visând să-și înființeze propria trupă.

Aceasta este ultima apariție a lui Boseman pe ecran, dar ce ieșire din scenă magnifică! Este o confruntare năucitoare a titanilor: Davis și Boseman sunt fiecare ținta imobilă și forța irezistibilă. În mod amuzant, ambii sunt preocupați de picioarele lor. Bietul Levee tocmai și-a făcut praf ultimul cent pe o pereche scumpă de pantofi lucioși și se tot laudă cu ei, țopăind și dansând ca un copil. Picioarele lui Ma Rainey, pe de altă parte, sunt în agonie. O vedem coborând scările hotelului ei cu disconfort, totuși mersul ei unduios și apăsat face parte din ceea ce îi impune autoritatea în încăpere. Ea ajunge să poarte o pereche de papuci confortabili, de interior, în studio și nu se deplasează nicăieri dacă nu vrea.

Levee a pregătit, fără permisiunea lui Ma, o nouă versiune ingenioasă a melodiei Black Bottom, care-i minimalizează lui Ma vocalizele lente, specifice bluesului și oferă o orchestrație mai exigentă și mai ritmată pentru băieții din trupă: Toledo (Glynn Turman), Cutler (Colman Domingo), Slow Drag (Michael Potts) și bineînțeles Levee însuși, cu trompeta lui scânteietoare. Acest lucru se întâmplă cu complicitatea șireată a managerului alb Irvin (Jeremy Shamos) și a șefului studioului Sturdyvant (Jonny Coyne), care consideră că acesta este modul prin care pot transforma melodia într-un hit profitabil.

Ma respinge cu furie noua versiune, simțind – pe bună dreptate – că va fi eclipsată și că Levee vrea să se folosească de prestigiul ei ca platformă de lansare pentru propria celebritate. Singurul bărbat pe care vrea să-l scoată în evidență este propriul nepot, adolescentul Sylvester (Dusan Brown) pe care insistă cu încăpățânare să-l lase să prezinte melodia, în ciuda faptului că este bâlbâit. Pentru a spori tensiunea, ea a adus-o pe frumoasa ei iubită, Dussie Mae (Taylour Paige), care este periculos de fascinată de Levee.

Deci cine are puterea în această bătălie a voințelor? În anumite privințe, însăși Ma Rainey – ea este talentul, trebuie să fie temperată și totul depinde de ea – totuși formația nu este impresionată de abilitatea ei de a se conecta cu un alt public, decât cel de culoare.

Levee are puterea lui proprie cu idei noi despre muzică, dar managementul duplicitar este cel care o controlează, iar tragedia și violența sunt iscate de batjocura trupei la atitudinea servilă a lui Levee față de acești șefi albi. Asta îi declanșează lui Levee propriile amintiri despre violență și umilințe rasiale – și, în timp ce și ceilalți din trupă au parte de discursuri importante, aceste arii teatrale par un pic studiate. Dar sunt rostite cu așa o intensitate, iar filmul are o adevărată răsturnare de situație în scena finală, arătând cum va fi exploatat talentul lui Levee și modul în care cultura oamenilor de culoare, în sine, este destinată să fie apropriată.

Chipul lui Boseman este atât de deschis, atât de transparent, atât de neajutorat – este un instrument pentru fiecare emoție dureroasă. Este o interpretare atât de generoasă: portretizarea unui om sacrificat pe altarul propriului său trecut.

Ma Rainey’s Black Bottom are premiera la Netflix, pe 18 decembrie.

Peter Bradshaw, The Guardian, 20 noiembrie