Penguin Bloom: Naomi Watts strălucește, dar spectacolul îi aparține zburătoarei co-star

O familie australiană trece peste o tragedie cu ajutorul unei păsări, într-o poveste modestă și inimoasă, inspirată de evenimente reale.

Naomi Watts, o actriță talentată și uneori electrizantă, a fost oarecum în derivă în ultimii ani. Starul care a strălucit orbitor în Calea misterelor (Mulholland Drive) și King Kong s-a estompat cu fiecare proiect de calitate îndoielnică, de la dezastrul siropos The Book of Henry, până la filmul misterios despre sinucidere Marea de copaci (The Sea of ​​Trees), al lui Gus Van Sant (un film huiduit la scenă deschisă la Cannes). Chiar și proiectele ei pentru micul ecran au dezamăgit, indiferent dacă este vorba despre thriller-ul Gypsy de pe Netflix, anulat după numai un sezon, sau rolul Gretchen Carlson din drama Cea mai puternică voce (The Loudest Voice) despre Fox News, care a fost rapid umbrită de Bombshell, iar prequelul serialului Game of Thrones a fost anulat după un episod pilot slab primit. Este frustrant, având în vedere că știm de ce este capabilă; cu fiecare nouă interpretare, degetele rămân cu prudență încrucișate.

Penguin Bloom, o modestă dramă australiană care a avut premiera la festivalul de film semi-virtual din Toronto din acest an, nu este nicidecum o capodoperă – este superficial și are imperfecțiuni notabile – dar este o victorie minoră, atât de necesară pentru Watts, un film pe placul publicului, care la o premieră normală, cu cinematograful plin, ar fi primit aplauze din toată inima. Bazat pe o întâmplare adevărată și pe cartea pe care a inspirat-o, este povestea unei familii care își revine după o tragedie. În timp ce se afla în vacanță în Thailanda, Sam (Watts) cade de la înălțime, o cădere care o lasă în cea mai mare parte paralizată din cauza unei leziuni a măduvei spinării și, după ce a ajuns înapoi acasă, se luptă să se adapteze unui nou normal, intimidant de nefamiliar. Cum poate fi o mamă funcțională și activă pentru cei trei copii, atunci când trebuie să se bazeze pe soțul ei (Andrew Lincoln) pentru a se scula din pat? Cum poate să privească viitorul cu speranță când opțiunile ei par atât de limitate? Pe măsură ce Sam se afundă în disperare, familia se mărește cu un membru neașteptat.

Când unul dintre fiii ei aduce acasă o coțofană rănită pe plajă, pe care o numește Penguin, Sam este inițial iritată de schimbare, dar, nu după mult timp, se atașează de pasăre și își dă seama că, dacă Penguin își revine, atunci, cumva, poate reușește și ea.

La fel ca simbolismul din centrul poveștii, filmul nu este deosebit de subtil, dar, în felul lui simplu, în mare parte funcționează. Conexiunea ezitantă a lui Sam cu Penguin este coregrafiată credibil, reflectând dorința ei de a avea grijă de copii, de a îngriji o creatură încă și mai vulnerabilă decât ea și, printr-o zbatere abilă, putem simți o atracție în progres între ele. Pasărea însăși este adorabilă, se clatină de colo-colo, parcă ușor beată, câștigându-ne de partea ei în același timp cu familia Bloom, furând pe furiș nenumărate scene de la distribuția umană. Asta și pentru că personajele umane sunt, oarecum, prea superficial prezentate pentru a se identifica cu oameni reali, complicați, bine conturați și, uneori, ai senzația că personajele ar putea fi la fel de ușor numite mama, tata și fiii 1-3. Filmul sare aproape direct la tragedie, așa că regizorul Glendyn Ivin se bazează foarte mult pe voiceover pentru a ne povesti despre timpurile dinaintea accidentului și, în loc să ni se arate relațiile dintre personaje, ni se relatează despre ele.

Căsătoria, în special, nu are o specificitate autentică, iar Irvin, împreună cu scenaristul Shaun Grant (Crimele din Snowtown – Snowtown) evită unele dintre nuanțele mai interesante, care sunt sugerate pe scurt, cu privire la un echilibru de forțe imposibil. Lincoln nu are prea multe de făcut decât să-și încleșteze fălcile și să plângă în liniște, dar Watts ne oferă un memento impresionant și, având în vedere istoria recentă, important de cât de fără efort poate să evite capcanele celebrității pentru a întruchipa credibil o femeie oarecare. Așa cum am menționat, caracterizarea personajelor poate că este subțire, dar Watts se străduiește să umple golurile din intrigă și suntem scutiți de orice teatralități previzibile, într-o interpretare mult mai subtilă decât merită filmul.

Lipsa de substanță este întrucâtva atenuată de superba cinematografie a lui Sam Chiplin, care ne poartă până la coasta din New South Wales, o vacanță rapidă, însorită, care vine la momentul oportun. Este un filmuleț frumos realizat și robust, din fericire lipsit de sentimentalism siropos, o incursiune în trecut desuetă, pentru familiile în căutarea a ceva sigur și fără super-eroi, care s-ar putea să nu cânte la fel de tare pe cât ar fi putut, dar zboară, totuși, destul de sus.

Benjamin Lee, The Guardian, 12 septembrie 2020