Amy Phoeler și-a petrecut cariera renegându-și înclinația spre comedie în favoarea cinismului și a ranchiunei. Scopul ei este să stimuleze și să inspire: de la ”Yes, please” – parte autobiografie, parte manual de viață – la Leslie Knope din Parks and Recreation – un rar personaj de sitcom care poate fi considerat cu adevărat plin de năzuință. Tupeu (Moxie), al doilea film al lui Poehler ca regizor, ar putea fi considerat drept apogeul acestora. Este o comedie cu liceeni, care îndrăznește să spere, fără să se facă vinovată de naivitate. Iar asta pare destul de radical.

Adaptat după romanul lui Jennifer Mathieu din 2017 și descris drept o poveste de maturizare ”mânioasă” (coming-of-rage), Tupeu conturează trezirea ideilor feministe ale unei adolescente, atât ca act de emancipare personală, cât și ca inițierea unei conversații mai ample. Este o reprobare atât de necesară a tendinței gândirii feministe bazată pe consumerism, unde accentul rămâne strict pe câștigul personal (cumpără pantalonii ăștia de yoga și învinge patriarhatul cu un fund tonifiat).

Tupeu - Moxie (Netflix)
Tupeu – Moxie (Netflix)

În ochii lui Poehler și ai scenariștilor Tamara Chestna și Dylan Meyer, concepția de viață a unei feministe se schimbă și se extinde la nesfârșit. Vivian (Hadley Robinson) se trezește într-o zi cotrobăind prin vechea valiză a mamei (Amy Poehler), plină de recuzita Riot Grrrl, inspirată fiind de versurile melodiei „Rebel Girl” a trupei Bikini Kill și de sosirea unei noi eleve. Lucy (Alycia Pascual-Peña) nu se sfiește să atragă atenția asupra culturii insidioase care a prins rădăcini în școala lor. Este tipic ca fetele să fie clasate în funcție de cine este „cea mai sexy” și cine are „cel mai mișto fund”. Hărțuirea sexuală și tratarea fetelor drept obiecte sexuale sunt ignorate și tratate drept farse băiețești.

Lui Vivian îi vine ideea de a produce, tipări și distribui anonim o fițuică feministă numită Tupeu (Moxie). Se iscă rapid o mini-revoluție, care transcende toate clicile și bisericuțele. Distribuția lui Poehler este în perfectă armonie – interpretările lor sunt suficient de ample și fermecătoare pentru a-i oferi lui Tupeu senzația unei comedii clasice cu liceeni, fără a-i sacrifica mesajul. Perspectivele fetelor de culoare, a celor trans sau cu dizabilități sunt lăsate să se întrepătrundă în mod natural.

Cel mai important, lui Vivian nu i se oferă o cale ușoară către victorie. Este supusă greșelilor și profund mioapă când vine vorba de anumite probleme – ideile ei de rebeliune, de exemplu, sunt modelate de privilegiul relativ pe care-l are. Nu este cazul și pentru cea mai bună prietenă a ei, Claudia (Lauren Tsai), care ține cont întotdeauna de sacrificiile părinților ei imigranți. Exact acest sentiment de incluziune și empatie face ca nuanțele emoționale ale lui Tupeu să te atingă mai mult, mai ales atunci când sunt plasate în contextul mai larg al mișcării #MeToo, care se strecoară în film prin ocazionalele emisiuni TV.

Durerea care inundă chipul acestor fete atunci când trebuie să-și vadă hărțuitorii învingând, pare zdrobitor de familiară. La fel și modul în care anumiți băieți armează acea furie spunându-le colegilor de clasă: „De cine se vor lua data viitoare? Ai putea fi chiar tu.” Filmul lui Poehler prețuiește solidaritatea – nu numai că leagă prietenii profunde, dar oferă acestor personaje spațiu să se exprime și să fie vulnerabile. Tupeu, atât inteligent cât și simpatic, ne oferă prototipul unei revoluții.

Clarisse Loughrey, The Independent, 2 martie