Minari: Un portret minunat al unei familii în transformare

Șase nominalizări la Premiile Oscar 2021, inclusiv pentru Cel mai bun film.

Cele mai multe povești despre imigranții care se adaptează la America au loc la oraș, locuri în care un nou venit poate avea deja familie sau prieteni sau cel puțin poate găsi o comunitate. Familia din Minari, filmul scenaristului-regizor Lee Isaac Chung, apucă pe un alt drum: Jacob și Monica (Steven Yeun și Yeri Han) au venit în America din Coreea pentru o viață mai bună – nu știm mult mai mult decât atât. Dar aflăm că Iacob visează să cultive, să devină fermier. Jacob, Monica și cei doi copii ai lor, David și Anne (Alan Kim și Noel Cho), au locuit o vreme în California, dar în secvențele de la începutul filmului îi vedem în drum spre ceea ce va fi noua lor casă: un dreptunghi anost de casă sprijinită pe blocuri de ciment, lângă o întindere de pământ care i se pare paradis lui Jacob – dar nu și Monicăi. Spune puține la început, dar tăcerea ei sobră îi exprimă clar gândurile: ”De ce ne-ai adus aici?” Acesta este Arkansas-ul anilor 1980; poate că sunt câțiva coreeni ici-colo, dar nu există o comunitate. Mai mult decât atât, David nu-i sănătos, are probleme cu inima. Cum a putut Jacob să-și aducă familia atât de departe de un spital, de civilizație?

Minari este un film cald, minunat, care recunoaște că nu există cu adevărat o „experiență a imigranților”, dincolo de experiența pură a omului de a se regăsi, adaptându-se la un mediu nou. Filmul – care este semi-autobiografic, reflectând experiența lui Chung, care a crescut la o fermă din Arkansas-ul rural – cuprinde reflecții asupra izolării și singurătății, asupra mândriei și datoriei masculine, asupra năstrușniciei pure de a fi copil, ca să nu mai vorbim de copil de imigranți. Dacă cadrul filmului este specific, ecourile sale sunt universale.

Chung ne spune totul despre această familie prin mici detalii, adesea văzute prin ochii lui David: ne facem o idee despre problema lui la inimă când îl vedem alergând pe câmp – și apoi oprindu-se brusc, supărat, când mama îi strigă: „Nu alerga!” Jacob pune bazele fermei în timpul liber – angajează un ajutor – Paul (interpretat minunat de Will Patton), ciudatul local și fanatic religios, a cărui generozitate este dezvăluită în momente tăcute, excentrice. Dar Jacob și Monica mai lucrează și la  o crescătorie de pui locală, determinând sexul puilor. Când David îl întreabă despre fumul care se ridică din coșul fabricii, tatăl îi răspunde că acolo sunt arși puii de sex masculin. Nu au gust bun și nu depun ouă, așa că nu sunt folositori. „Așa că tu și cu mine ar trebui să încercăm să fim utili”, îi spune el fiului, o aluzie la cât de mult responsabilitatea de a fi bărbatul casei – și de a-și întreține familia – apasă pe umerii lui. Interpretarea lui Yeun este extraordinară, o explorare complexă a ceea ce înseamnă să-ți îndeplinești visul atunci când realitatea – familia ta, persoanele de care trebuie să ai grijă – stă chiar acolo, cu tine la cină.

Monica se simte singură și nefericită la această fermă în mijlocul pustietății. Când ea și Jacob se ceartă, David și sora lui trimit un escadron de avioane de hârtie – pe care au scris cuvintele „Nu vă certați!” – care pătrund în spațiul aerian al părinților. Disperarea și reacția lor rapidă surprinde textura delicată a neputinței și temerilor copiilor în fața problemelor părinților. În cele din urmă, Jacob și Monica găsesc o soluție provizorie pentru diferendul lor: mama Monicăi va veni – din Coreea – să locuiască la ei.

Când sosește Soonja (Youn Yuh-Jung), aducând cu sine boia specială de ardei iute, anșoa, coarne măcinate și alte delicii care nu se pot procura cu ușurință pe tărâm american, David se îmbufnează. Nu este, așa cum protestează el atât în fața părinților, cât și fără ocolișuri, în fața ei: „o bunică adevărată”. Soonja nu face prăjituri; de fapt, nu știe deloc să gătească. Îi place să joace cărți, să se uite la wrestling la televizor și să înjure. David se plânge că „miroase a Coreea”. Soonja pare incapabilă să-l cucerească, până când nu vor ajunge la un armistițiu – ale cărui termeni implică un detaliu al intrigii pe care ar fi mai bine să-l lăsăm nedezvăluit.

Minari a debutat la Sundance în 2020 și de atunci a evoluat într-un concurent  serios la premii. A câștigat Globul de Aur la ceea ce Hollywood Foreign Press Association numește categoria film vorbit în limbă străină. A fost nominalizat la premiile BAFTA – secțiunea Film nevorbit în limba engleză, iar la premiile Oscar pentru Cel mai bun film. Unde, mai exact, se potrivește Minari? Este în mare parte în coreeană, cu subtitrare în engleză, deci dacă limba engleză este criteriul, categoria film într-o „Limba străină” nu este inexactă din punct de vedere tehnic. Dar Minari a fost realizat de un cineast american, are acțiunea plasată în Arkansas și a fost filmat în Oklahoma și este, incontestabil, o poveste americană.

Confuzia de clasificare nu este problema filmului – Minari s-a ridicat pe propriile sale merite. Este imposibil să găsești o căsuță convenabilă pentru acest film splendid, meditativ și amuzant, mai ales într-o epocă în care oamenii care au investit cel mai mult în America sunt adesea cei care au venit din alte părți – sau ai căror părinți au făcut-o – de multe ori plătind un preț destul de mare, la nivel personal. Minari nu este nici „străin”, nici „internațional”. Este vorba, pur și simplu, despre un loc numit acasă.

Stephanie Zacharek, Time, 26 februarie