Judas and the Black Messiah: o poveste tragică despre revoluție și trădare

Șase nominalizări la Premiile Oscar 2021, inclusiv pentru Cel mai bun film.

Pentru a spune povestea care stă la baza filmului exaltant și trist al lui Shaka King, Judas and the Black Messiah, trebuie să începem cu sfârșitul: pe 4 decembrie 1969, Fred Hampton, liderul grupării Black Panther din Illinois, a fost ucis – împreună cu un alt tânăr activist Panther, Mike Clark – într-un raid în zori de zi, al poliției din Chicago. Oamenii legii au susținut că au fost întâmpinați de o ploaie de gloanțe în timp ce se apropiau de apartamentul în care stăteau Hampton, Clark și alți membri ai grupării Black Panther. Dar o anchetă ulterioară a concluzionat că poliția a tras de aproximativ 100 de ori și că aproape toate cartușele și gloanțele recuperate în urma schimbului de focuri provin din armele poliției. Hampton avea 21 de ani când a murit, împușcat în somn.

De asemenea, au existat dovezi că FBI-ul îl urmărise neînduplecat pe Hampton și acesta este unghiul explorat de King în film. În Judas and the Black Messiah, Daniel Kaluuya îl interpretează pe Hampton, liderul carismatic al filialei din Illinois a Partidului Black Panthers; LaKeith Stanfield este William O’Neal, membru al partidului și șeful echipei de securitate a lui Hampton – precum și informator al FBI. Judas and the Black Messiah este o versiune oarecum ficționalizată a faptelor, povestea a doi bărbați care se presupune că erau dedicați aceleiași cauze – o cauză care a apărut ca răspuns la rasismul încetățenit al țării și a cărei necesitate a fost intensificată de disperarea care a urmat asasinării lui Martin Luther King Jr. Dar este, de asemenea, o poveste despre trădarea unui om față de altul, o încălcare a loialității care va distruge viața ambilor bărbați, la aproximativ 20 de ani distanță. Povestea destinelor lor împletite are o rezonanță shakespeariană, iar King înclină puternic spre acel ritm răsunător. Dacă filmul te lasă cu o mânie justificată față de ceea ce s-a întâmplat cu Hampton, de asemenea, scoate la lumină sentimente complexe legate de ceea ce se poate întâmpla cu un om, atunci când își vinde sufletul pentru avuții iluzorii. Cadavrele sunt mărturie doar a unui singur fel de moarte; moartea idealurilor poate fi la fel de dureroasă.

Când îl întâlnim, O’Neal (Stanfield) este un hoț de mașini uns cu toate alifiile, al cărui modus operandi implică deghizarea în agent FBI, astfel încât să poată rechiziționa, chipurile, mașinile. Ideea sună absurd, dar de fapt îi merge – până când nu-i mai merge. O’Neal este prins, iar adevăratul agent FBI care îl interoghează, Roy Mitchell (Jesse Plemons), este atât de impresionat de ingeniozitatea lui neconvențională, încât îi oferă o târg: în loc să meargă la închisoare, O’Neal își poate ispăși sentința infiltrându-se în gruparea Black Panther din Chicago. O’Neal se simte atras de obiectivele și idealurile grupării, chiar în timp ce este fermecat de perspectiva de a trăi regește – reprezentată de momeli precum trabucuri bune și scotch fin – pe care Mitchell i le trece pe la nas.

Pe măsură ce O’Neal se adâncește în activitatea sa reprobabilă, el se apropie și de Hampton, o figură în ascensiune în partid: discursurile sale sunt elocvente și electrizante și câștigă cu ușurință loialitatea membrilor grupului. Black Panthers, motivați să schimbe drastic un sistem care îi ținuse de mult timp în genunchi, își luau în serios rolul de revoluționari: credeau în echiparea cu arme și erau dispuși să folosească violența, dacă este necesar. King prezintă o parte din acea violență, fără să o aprobe neapărat sau să o romanțeze. (De asemenea, înfățișează cazuri în care polițiștii îi provocau și-i tachinau pe membrii Black Panthers și ai comunității de culoare, dornici de o încăierare.) Dar dacă Panthers afișau, în general, o atitudine intimidantă, ei administrau, de asemenea, și programe de mic dejun pentru copii și căutau să îmbunătățească educația tinerilor ca mijloc de emancipare. În nici un caz Hampton nu respingea violența, dar Judas and the Black Messiah pune accent mai mult pe dorința lui de a îmbunătăți viața oamenilor din comunitate. Speră să construiască un centru medical; întrunește o coaliție multirasială care include albi dezavantajați și membrii bandelor locale, care altfel ar fi putut fi dușmanii Black Panthers. Și se îndrăgostește de o tânără, Deborah Johnson (Dominique Fishback), care nu numai că vede poezie în el, ci îl ajută să atenueze din povara seriozității auto-impuse.

Kaluuya îl întruchipează pe Hampton cu un magnetism uriaș, ca și cum ar surprinde nu doar spiritul unui singur om, ci și potențialul care începuse deja să înflorească în jurul lui, un viitor în care era gata să evolueze. Acest Hampton este mereu îngândurat, înclinat oarecum spre solemnitate, dar mai ales spre acțiune. Este precaut în legătură cu O’Neal, noul său prieten și adept, dar ajunge să fie cucerit de el. Pentru că așa cum îl interpretează Stanfield, O’Neal este un seducător înnăscut – inteligent, aparent sincer și suficient de stângaci pentru a fi adorabil. Într-o scenă plasată expert la granița dintre tensionat și amuzant, mai multe Pantere care îl suspectează la un moment dat pe O’Neal că-i trădător, îl provoacă să pornească o mașină fără cheie, ca dovadă că știe cum se face. El reușește, dar nu fără să transpire și să bâjbâie, și aici vedem adevărata sa vulnerabilitate: este dornic să treacă orice test de autenticitate pe care Black Panthers ar putea să-l ceară, pentru că tânjește să fie cu adevărat unul dintre ei – chiar în timp ce se pregătește să-l trădeze pe omul pe care îl respectă cel mai mult. Dacă Kaluuya este coloana vertebrală a lui Judas and the Black Messiah, Stanfield este sufletul său chinuit. William O’Neal și-a scris propria tragedie, iar Stanfield îi insuflă viață în acest film, un spirit confuz, distorsionat, captiv pentru totdeauna în iadul pe care și l-a creat singur.

Stephanie Zacharek, Time, 12 februarie