Femeia Fantastică 1984: O supereroină care ne smulge din calamitatea din viața reală

În 1984, Diana Prince (Gal Gadot) duce o viață liniștită în Washington și ajută discret oamenii ca Femeia Fantastică. Asta până când o schemă a omului de afaceri șarlatan Maxwell Lord (Pedro Pascal) amenință cu catastrofa globală, tentând-o pe mineraloga neîndemânatică Barbara Minerva (Kristen Wiig) să se abată de la calea cea dreaptă și oferindu-i Dianei ceva la care nu se aștepta niciodată: întoarcerea iubitului ei, Steve Trevor (Chris Pine).

Pentru prima dată în aproximativ două decenii, 2020 a fost un an fără nici un erou care să salveze planeta, pe marele ecran. (Poate doar Păsări de pradă – Birds Of Prey, deși Harley Quinn era mai preocupată de salvarea unui sandviș cu ou decât de salvarea lumii.) După ani de dominație la box-office, singurul lucru pentru care DC și marii eroi Marvel nu au fost pregătiți era o pandemie. Dar iată că 2021 și HBO ne aprinde imaginația, mai întâi cu formidabilul Zack Snyder – Liga dreptății, iar începând cu 1 aprilie, cu Femeia Fantastică 1984 (Wonder Woman 1984).

Femeia Fantastică, lungmetrajul din 2017 al lui Patty Jenkins, a străpuns emfaza sumbră a filmelor Man of Steel și Batman v Superman cu o lansare care a îndrăznit să profite de bunătatea inerentă a eroinei centrale, o sinceritate care a strălucit atât în ​​scenele de acțiune extraordinare, cât și în povestea romantică incipientă între zeița-războinică amazoniană Diana (Gal Gadot) și pilotul uman (dar supraomenesc de arătos) Steve Trevor (Chris Pine). Este clar că Jenkins se simte datoare să mențină etosul intrinsec al Femeii Fantastice: ea este o personificare a adevărului și onestității, a cărei forță fizică este întregită de căldura, dragostea și generozitatea pe care o radiază. Convingerile lui Jenkins și intuirea adevăratei puteri a Dianei sunt impregnate în ADN-ul Femeia Fantastică 1984, izvorând prin imagistica discret-revoluționară și în motivele tematice care o  ridică pe eroina noastră împotriva mișelului dubios, întruchipat de Pedro Pascal.

Femeia Fantastică (2017) a lansat o Diana invincibilă în timp de război, continuarea avansează rapid câteva decenii până la mijlocul anilor ’80 – și, în ciuda unui aflux inițial de jambiere, spandex și Porsche-uri roșu-cromat, Jenkins nu insistă pe simbolurile culturii pop ale epocii. În schimb, anii ’80 sunt invocați prin capitalismul exacerbat întruchipat de Maxwell Lord, personajul lui Pascal, cu toate manierismele servile și gesturile siropoase. El este un personaj negativ diferit, dar prezentat cu stil ca antiteză a Dianei – un mincinos de frunte, tentând instinctele cele mai josnice ale oamenilor pentru câștigul personal, corupând pe toți cei pe care îi întâlnește.

Dacă adaugi locația filmului de la Washington DC, nu este greu să vezi la ce – sau, cine anume – face aluzie Jenkins. În ciuda decorului retro, satira Trumpiană înseamnă că 1984 se adresează direct anului 2020. „Nu sunt un șarlatan… sunt o personalitate TV”, spune Lord într-o remarcă sarcastică bine țintită. Pascal ne oferă o interpretare amplă și antrenantă, persona de prost gust a lui Lord devenind tot mai dezaxată pe măsură ce reprezentația lui de prădător de Washington face loc unei corupții mai profunde, legate de puterile unui cristal misterios.

Prinsă în unda malefică a lui Lord, este Barbara Minerva (Kristen Wiig), o mineralogă anostă care, așa cum ar zice Lord, dorește mult mai mult. După ce la începutul filmului o întâlnește pe eleganta Diana, ea tânjește să fie „cool, sexy, specială” ca ea, declanșând o transformare à la Peter Parker. Dar, pe măsură ce admirația ei pentru Diana se metamorfozează în ceva mai periculos, ea trece de la persoana încântătoare la un fel de Joan Jett – rimel întins, animal-print și cizme înalte. Wiig este o apariție neobișnuită – personalitatea ei agreabilă câștigă simpatie în primele scene și se menține la cote înalte când Barbara se transformă, iradiind o amenințare reală atunci când întoarce foaia și devine o ticăloasă agresivă.

La fel ca în primul film, sufletul peliculei Femeia Fantastică 1984 este Gadot. Diana ei emană grație și bunătate, afișându-și forța cu o feminitate evidentă, care încă este o revelație în mijlocul unui peisaj aglomerat de eroi masculi musculoși. Coregrafia scenelor ei de acțiune are o fluiditate acrobatică, foarte plăcută privirii; îți dă senzația de imponderabilitate când se propulsează în aer. Superman zboară, e adevărat, dar Femeia Fantastică se avântă în zbor.

După un an în mare măsură lipsit de spectacol, când acțiunea demarează, scenele par insuflate de o vitalitate suplimentară. Un flashback de la început, în care o tânără Diana (Lilly Aspell) participă la un concurs amazonian în stil olimpic este furtunoasă și jubilantă, energia sa propulsivă este pe măsura fiorului neașteptat de a vedea o fetiță punând în mișcare o secvență de acțiune masivă. Nu toate scenele de acțiune ulterioare sunt pe măsură. Confruntarea între Diana și o Barbara „evoluată” amenință să repete deficiențele scenelor generate de computer greoaie, din punctul culminat al primului film. Din fericire, încăierarea lor este o scurtă notă de subsol la secvențele finale care țintesc la un triumf  ideologic al binelui asupra răului.

Ceea ce este foarte clar în Femeia Fantastică 1984 este că Patty Jenkins recunoaște cu adevărat forța imaginilor pe care le transpune pe ecran: ce înseamnă să vezi o tânără super-erou; rezonanța unui om de afaceri înfometat de putere care transmite comunicate de la Casa Albă; măreția Dianei înălțându-se spre ceruri, încercând să schimbe lumea în bine. Aceste momente sunt atât de potente încât par să prindă viață dincolo de ecran. Femeia Fantastică1984 nu numai că oferă exaltarea de succes de care 2020 a dus lipsă  – și mai emoționant este sentimentul pe care îl lasă: speranța că și noi ne putem propulsa într-un viitor mai bun.

Ben Travis, Empire, 17 decembrie 2020