Două premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film de animație.

În aproximativ 100 de minute elegante și emoționante, animația Pixar Soul, abordează câteva dintre întrebările din cauza cărora mulți dintre noi au pierdut nopțile încă din copilărie. De ce exist? Ce rost are să trăiești? Ce urmează după?

Nu se întâmplă prea des ca orice film, să nu mai vorbim de un desen animat pentru toate vârstele, să se aventureze pe un teritoriu metafizic atât de profund și potențial înfricoșător, dar nu este pentru prima dată când studioul își direcționează resursele vizuale și narative către teme filozofice pătrunzătoare. Soul îi urmează lui Coco, imaginând o viziune detaliată a vieții de apoi – și, de asemenea, în acest caz, de dinainte de viață – și se alătură lui Întors pe dos (Inside Out) prin transformarea conceptelor abstracte în personaje amuzante și peisaje vii. Lumea prin care trec sufletele umane la intrarea și ieșirea din viață este un tărâm luminos și minimalist de metafore întrupate și glume enigmatice, populate de suflete amorfe, ectoplasmatice și „consilieri” birocrați, șerpuitori, pe nume Jerry.

Dar, în același timp, Soul, regizat de Pete Docter și Kemp Powers după un scenariu pe care l-au scris împreună cu Mike Jones, reprezintă un nou capitol în expansiunea realismului Pixar. Deși alte proiecte Pixar au vizitat locuri reale (Paris, San Francisco, Marea Barieră de Corali), acesta este primul care plonjează în întregime în stările multi-senzoriale ale unui oraș viu, urmărindu-i ritmurile, tradițiile populare, detaliile arhitecturale. Soul este un film despre moarte, despre jazz, despre dor și limitare. Este, de asemenea, un film despre New York.

Ca atare, abordează un lirism urbanist spontan, care nu-i imun sau nu se teme de clișee. Tărăboiul senzorial al orașului include claxoane stridente, zdrăngănit de trenuri, covrigi, felii de pizza, saloane de frizerie, platforme de metrou și forfota permanentă a pietonilor, cărucioare, taxiuri galbene și multe altele. Toate lucrurile de care obișnuiam să ne plângem și ne-au lipsit anul trecut. Toate acestea sunt redate – „desenat” nu este cuvântul potrivit; este nevoie de o combinație între „sculptat” și „orchestrat” – cu precizie cinetică, grațioasă.

Nu este doar zgomot și aglomerație. O parte din estetica Pixar de-a lungul anilor a încercat să reducă distanța dintre animație și alte tipuri de cinema și ați putea jura că scenele din New York din Soul au fost filmate în lumină naturală. Există o frumusețe aproape spirituală în felul în care soarele scaldă un șir de case, intră prin vitrina unui magazin sau mătură podeaua unui apartament. Sau poate nu „aproape”. Apartamentul aparține unui pianist pe nume Joe Gardner (cu vocea lui Jamie Foxx), a cărui străduință literală de a-și păstra corpul și sufletul împreună, pune în mișcare intriga în oraș și în lumea de dincolo.

Soul (Pixar)
Soul (Pixar)

Joe, un pianist de jazz precum regretatul său tată, se află la o răscruce de drumuri. Nu mai este tânăr – deși nu știm exact ce vârstă are – își câștigă existența predând muzică elevilor de gimnaziu în timp ce aleargă după oportunități. Mama lui (Phylicia Rashad) își face griji pentru viitorul lui. O ofertă de muncă cu normă întreagă și șansa de a cânta într-o formație condusă de o saxofonistă celebră (Angela Bassett) sosesc în aceeași zi, care se dovedește, de asemenea, a fi ultima zi din viața lui Joe.

Mă rog, oarecum. Fără să dezvăluim prea multe, este suficient să spunem că Joe se trezește brusc transportat din Manhattan într-un limb, unde întâlnește un suflet rebel cunoscut sub numele de 22 și care vorbește cu vocea lui Tina Fey. Neatribuită încă unei forme umane definite, 22 a ales acea voce pentru atributele sale enervante și a petrecut mare parte din eternitate înnebunind pe toată lumea – cu excepția Jerry-ilor, dotați cu răbdare infinită (și care vorbesc cu inflexiunile liniștitoare ale lui Wes Studi Alice Braga și Richard Ayoade). Există, de asemenea, cineva numit Terry (Rachel House), numărătorul de suflete rezident, cam țepos și un personaj pe cât se poate de negativ în această fantezie delicată și melancolică.

22 nu vede de ce-ar coborî pe Pământ pentru a ocupa un trup. Joe este disperat să se întoarcă în corpul lui, iar dorințele lor contradictorii, complementare, îi trimit înapoi pe Pământ, cu identitatea schimbată, într-o escapadă ghidușă. Fiecare este partenerul trăsnit al celuilalt și fiecare îl învață pe celălalt câteva lecții importante. Didacticismul filmului este sincer, binevenit și inseparabil de măiestria lui. Jazz-ul, departe de a fi întâmplător, face parte integrantă din mesajul lui Soul legat de modul în care frumusețea este creată, menținută și prețuită.

Cântatul lui Joe la pian este energic și senin și îl poartă într-o zonă sclipitor descrisă drept zona dintre Pământ și lumea spiritelor. (Un alt vizitator al acestei regiuni liminale este un guru de la colțul străzii, numit Moonwind, interpretat de Graham Norton.) Minunatele compoziții de jazz ale lui Jon Batiste alternează cu partitura subtilă, cerebrală a lui Trent Reznor și Atticus Ross, construind o punte sonică între senzual și abstract, fizic și metafizic.

La fel ca alte filme Pixar, Soul este conștient de propriile sale paradoxuri. Ciclul Toy Story este o epopee umanistă despre obiecte neînsuflețite. Întors pe dos este o fabulă exuberantă despre importanța tristeții. Soul este o atenționare extrem de ambițioasă împotriva luării ambiției prea în serios. Fiecare suflet, explică Jerry-ii, are o scânteie care îl trimite pe Pământ. Joe și 22 consideră că asta înseamnă că toată lumea are un scop anume, o greșeală care reflectă ideologia competitivă, carieristă, pe care filmul n-o poate renega în totalitate.

Dar este, totuși, deschis către alte posibilități, la fel ca orice operă de artă. Soul încearcă, în cadrul imperativelor divertismentului comercial, să-și croiască o identitate ca altceva decât un blockbuster sau o capodoperă revoluționară din punct de vedere tehnologic. Este un film mic, delicat, nu fără imperfecțiuni, iar combinația sa de ingeniozitate, sentiment și inspirație este rezumată în titlu.

A.O. Scott, New York Times, 24 decembrie 2020