Femeia de la fereastră: un non-thriller psihologic

Casele luxoase care-ți aprind imaginația din punct de vedere imobiliar pot lucra pentru un thriller… sau împotriva acestuia. Uneori fac parte din misterul și seducția unui film: unghere prețioase, care pot ascunde energii negative. (vezi Copilul lui Rosemary – Rosemary’s Baby sau Dincolo de aparențe – What Lies Beneath). Dar în Femeia de la fereastră (The Woman in the Window), casa impunătoare din Harlem în care locuiește Anna Fox (Amy Adams) este o locație de film de o măreție somptuoasă atât de mohorâtă, încât amenință să copleșească tot ce se întâmplă în interiorul ei.

Anna este o agorafobă cu nervii la pământ, care nu a ieșit din casă de 10 luni. Este coconul ei, închisoarea ei, vila ei de vis. (De asemenea, arată de parcă ar valora 5-10 milioane de dolari, așa că este greu să-ți pară prea rău pentru ea.) Încăperile cu tavan înalt sunt scăldate într-o strălucire umbroasă, culorile estompate mărturie a unei renovări de demult, cu o scară de lemn în spirală care se extinde atât de sus, încât pare să nu se termine niciodată. Este o locuință numai bună să fie bântuită.

Dar nu-i nici o fantomă aici. Nu-i decât Anna, care ia un pumn de medicamente prescrise, gâlgâind vinul roșu pe care nu ar trebui să-l bea, primește vizite de la psihiatrul ei succint (Tracy Letts) într-un salon elegant și vorbește la telefon cu soțul (Anthony Mackie) de care este separată (au o fiică de 8 ani, care locuiește cu el). Anna este ea însăși psihiatră – psiholog pentru copii – dar nu mai lucrează. Totuși, cumva, acel splendid imobil neo-victorian continuă să-i facă agorafobia să pară un fel de privilegiu.

Femeia de la fereastră, în regia lui Joe Wright (Darkest Hour: Ora decisivă), după un scenariu de Tracy Letts, adaptarea romanului lui A.J. Finn din 2018, este un film căruia i-ar plăcea să fie numit hitchcockian. Sunt multe modalități prin care un thriller poate obține acest calificativ elogios. Iată câteva modalități de a nu-l obține. N-o face, în 2021, pe eroina ta să afle informații cruciale pândind de la fereastra imensă care dă spre casa vecinilor ei de peste drum. Adevărat, tehnica a funcționat pentru James Stewart în În spatele ferestrei (Rear Window, 1954), care privea în curtea din spatele apartamentului său din Greenwich Village. Dar în anii ’50, când oamenii aveau mai multă încredere unul în celălalt, acel voyerism-din-fotoliu-cu-binoclu ar putea părea autentic; astăzi, oamenii care comit infracțiuni majore tind să tragă jaluzelele. În plus, când vine timpul ca eroina ta să asiste la o crimă, nu-l face pe ucigaș să manevreze un cuțit de bucătărie la fel ca cel folosit de Norman Bates în Psycho. Ca armă, acea ustensilă specială a fost folosită atât de des, că am murit deja de plictiseală. Folosește mai bine o tigaie (nu-i așa, Issa?) De asemenea, nu tăia cadrele cu clipuri DVD ale unor thrillere alb-negru celebre, de demult, de parcă ai vrea să atragi atenția că dorești nespus de mult să fii în compania lor.

Mai presus de toate, n-o face pe eroina ta un narator care prezintă atât de puțină încredere, încât să nu ne dăm seama unde se opresc halucinațiile ei și încep născocelile au-făcut-asta? nu-au-făcut-o! ale filmului. Anna, anxioasă și deprimată, dar și roasă de curiozitate, a început să spioneze apartamentul noilor ei vecini, care au sosit recent de la Boston. Problema este că ei continuă să treacă pe la ea, prezentându-se cu o râvnă extrem de emfatică care ne face să ne întrebăm de ce se comportă așa.

Îl avem pe Ethan (Fred Hechinger), la doar 15 ani, care are zvâcnetul rizibil al unui Joaquin Phoenix junior. Îl avem pe tatăl său, un sinistru director britanic pe nume Alistair Russell (Gary Oldman), care la început este irascibil și devine din ce în ce mai mânios cu fiecare vizită, până când ai senzația că vaporii ostilității sale ar putea să-l propulseze în spațiu. O avem pe mama lui Ethan, interpretată de Julianne Moore, cu o familiaritate excesivă și un râset aproape dezaxat. Și-l avem pe chiriașul de la demisol (Wyatt Russell) al Anei, un tânăr muzician tăios, cu părul lung, care continuă să apară de niciunde și s-o sperie pe Anna, chiar dacă l-a invitat singură să treacă pe la ea ori de câte ori vrea. Întrebarea esențială ridicată de acest personaj este: de ce s-ar deranja Anna, care suferă de o tulburare de anxietate socială și deține o casă atât de uriașă, să închirieze demisolul?

Tracy Letts este un dramaturg vibrant, dar dialogul din Femeia de la fereastră este ciudat de bombastic, ca încercarea stridentă a cuiva, de film convențional à la Pinter sau Mamet. Interpretarea lui Adams este pe rând impozantă și sfios-complexată. Și continuă să se întâmple lucruri atât de elaborate încât filmul în sine devine un vârtej de născoceli. De fiecare dată când Anna încearcă să-și explice acțiunile, fie soțului ei, fie unui polițist simpatic, nu tocmai ca la carte (Brian Tyree Henry), pare paranoică și delirantă. Dar, bineînțeles, dacă tot ce-am văzut se întâmpla doar în capul ei, asta ar fi un alt fel de truc. Deci, născocirile trebuie să fie reale la urma urmei! Femeia de la fereastră ar dori să fie un În spatele ferestrei contemporan, dar nu este.

Owen Gleiberman, Variety, 14 mai