Cruella, creatoare de modă aspirantă, vrea pielea șefei pe băț, într-o poveste de origine 101 dalmațieni, cu acțiunea plasată în Londra anilor 70, cu Emmele Stone și Thompson în formă de zile mari.

Emma Stone, Cruella
Emma Stone – Cruella (Disney, Foto: Laurie Sparham)

Vă rog să faceți un pas înapoi și să faceți loc unui cuplu senzațional de Emme: Emma Stone și Emma Thompson. Împreună, sunt un duo disfuncțional, extrem de tensionat, de care cinematografia post-pandemică nu știa că are nevoie.

Te amuzi neașteptat de mult de umorul de modă veche în cantități exorbitante, din spectaculoasa nouă poveste-mit de origine Disney, a scenariștilor Aline Brosh McKenna, Kelly Marcel și Steve Zissis, care o anticipează pe Cruella de Vil, oribila hoață de câini din 101 dalmațieni (101 Dalmatians). Deocamdată este o super-afurisită super-grozavă, iar Stone îi oferă tot ce are – ceea ce este destul de mult – în rolul Estella, o tânără orfană, cu o ciudățenie genetică: păr alb-negru. Ea locuiește în Londra rock-șic de la mijlocul anilor ’70, într-o vizuină a șarlatanilor à la Fagin din Oliver Twist, prezidată de doi netrebnici dubioși, Jasper (Joel Fry) și Horace (Paul Walter Hauser), care au primit-o în sânul lor pe când era o haimana arțăgoasă, fără  adăpost și i-au îndrumat primii pași în lumea interlopă.

Și Thompson oferă tot ce are – ceea ce este destul de mult și încă cum! – în rolul unei creatoare de modă autoritare, numită Baroneasa cu un butic de prestigiu la complexul comercial Liberty, din grandiosul West End londonez. Tânăra Estella o idolatrizează pe această aristocrată a modei și vrea să fie, ea însăși, o fashionista la fel ca ea. Așadar, când Jasper și Horace o încurajează, falsificându-i CV-ul, menționând că a jucat polo cu prințul Charles, Estella primește un stagiu gen Cruella-de-Vil-wears-Prada cu această mare doamnă a modei. Dar apoi este măcinată de nevoia de a-și distruge arogantul mentor, de a se reinventa cu un brand punk numit „Cruella”; totul are de-a face cu mama săracă și bine intenționată a Estellei, interpretată de Emily Beecham și cu cei trei dalmațieni feroce ai baroanei, pe care Estella îi detestă.

Emma Thompson, Cruella (Disney)
Emma Thompson – Cruella (Disney)

Totul este extrem de antrenant, deși în vremurile acestea de politically correctness și respect față de animale, acest film fușerește întreaga intrigă în care Cruella ar dori, de fapt, acum sau în viitor, să omoare dalmațienii pentru pielea lor. Poate bucata asta cu dinamică à la Hannibal Lecter este prea de tot, deoarece filmul evită sau piruetează în jurul acestei părți josnice, care a fost o caracteristică atât a animației din 1961, cât și, bineînțeles, a romanului din 1956 al lui Dodie Smith. Apropo, va trebui să așteptați împunsătura post-generic, dar asta nu face decât ca ”cruzimea” față de animale din Cruella să fie, implicit, încă și mai derutantă.

Dar ce etalare opulentă, cu repetate acorduri de tonomat în coloana sonoră, care mențin adrenalina filmului la nivel ridicat. Marele ecran este cu siguranță locul potrivit în care să te minunezi de recreerea digitală a Londrei de la mijlocul anilor ’70, cu creații excelente ale designerului de costume Jenny Beavan și designerului de producție Fiona Crombie, care folosesc din belșug accesoriile extravagante. Avem parte de momente în care anii de început ai Cruellei sunt un amestec de Frumoasa Adormită și Joker-ul lui Heath Ledger.

În ziua de azi, cu greu ai putea găsi un personaj negativ feminin, clasic care să nu fi fost reinventat sau să i se ofere o poveste de origine cvasi-feministă. (Poate că și cele trei vrăjitoare din Macbeth ar trebui să primească acest tratament, cu Millie Bobby Brown, Elle Fanning și Kirby Howell-Baptiste – care, de fapt, joacă în acest film, interpretând-o pe Anita, colega isteață a Estellei). Dar nemulțumirile Cruellei de Vil sunt mai curând generaționale decât legate de gen. Vrea să fie ca idolul ei și apoi să o elimine. Nu este pielea câinilor cea pe care Cruella vrea s-o jupoaie și s-o poarte, ci a baroanei. Vrea să fie în pielea ei și s-o distrugă.

Peter Bradshaw, The Guardian, 26 mai