Cuibul: Casă nouă, răni vechi

Regizorul filmului Martha Marcy May Marlene revine cu un lungmetraj desăvârșit, axat pe implozia unei familii într-o casă mohorâtă din Surrey.

Regizorii care se întorc la festivaluri la ani de zile după ce au debutat fulminant sunt întâmpinați călduros, dar și cu teama nerostită că revenirea lor ar putea să nu aibă același impact. În 2011, Sean Durkin a lansat primul său lungmetraj, psihodrama care-ți dă fiori, Martha Marcy May Marlene, la Sundance și a câștigat un premiu de regie, precum și o mulțime de recenzii entuziasmate, punându-și atât numele lui, cât și al starului Elizabeth Olsen, pe firmament. A fost genul de debut strălucitor care i-a făcut pe spectatori să fie curioși de ce va face în continuare. Se întoarce în acest an cu drama de familie desăvârșită și tensionată Cuibul (The Nest), un film cu o construcție lentă și delicată, cum nu se poate mai potrivit pentru un regizor care nu se grăbește să scoată film după film.

Durkin, care s-a născut în Canada, s-a mutat în Marea Britanie și apoi la New York, preia elemente din tinerețea sa mobilă pentru intriga celui mai recent film, povestea unei familii care face marea mutare și descompunerea emoțională care se instalează apoi. Suntem în anii ’80 și familia O’Hara își părăsește mediul suburban american pentru a se muta în Marea Britanie, unde s-a născut tatăl, Rory (Jude Law). Soția lui americană Alison (Carrie Coon) nu este sigură, întrucât s-au mutat de patru ori în ultimii 10 ani, dar el este convins că există oportunități financiare pe care, pur și simplu, nu își permit să le refuze. El lucrează ca agent comercial, dar este mânat de ambiția de a face și de a obține mai mult, iar pe măsură ce se instalează în noua lor viață într-un conac grandios din Surrey, entuziasmul lui pentru ceea ce urmează începe să se destrame.

Rory este un guraliv plin de sine și convingător, iar faptul că a adoptat visul american, îl readuce în Anglia cu o viziune asupra lumii diferită, mai îndrăzneață. Îi este foame și vrea să ofere mai mult familiei lui, chiar dacă s-ar putea să aibă deja îndeajuns. Trecutul lui este marcat de mijloace de trai limitate și astfel ideea lui de fericire este oarecum distorsionată, încearcă tot timpul să joace rolul omului care n-a crezut niciodată că ar putea deveni, construind neobosit o imagine de sine extravagantă, pentru a-și masca originile modeste. Iar asta înseamnă că de multe ori este orb la ceea ce are nevoie cu adevărat familia lui și, astfel, pe măsură ce îi împinge din ce în ce mai adânc într-o categorie financiară pe care n-o pot susține cu ușurință, încep să apară fisuri.

Avem parte de o interacțiune abil controlată între un bărbat care dorește să dețină controlul în sens tradițional și o soție discret puternică, care vrea să-i permită asta, dar se teme de prețul pe care l-ar putea avea deciziile lui nesăbuite asupra familiei. Lui Alison i se spune în mod constant că nu trebuie să se preocupe de imaginea de ansamblu („Nu este treaba ta să-ți faci griji”, îi spune Rory la un moment dat), dar este suficient de inteligentă pentru a ști că ceva nu este în regulă. Casa ridicol de ostentativă în care trăiesc, căutarea unui apartament în Mayfair, discuțiile despre o vilă în Algarve – totul este, jenant, în mod evident prea mult. S-o privim pe Alison cum își adună puterea de a-l lua la întrebări pe Rory, uneori în mod amuzant, conferă filmului unele dintre cele mai dramatice momente picante, dar filmul evită să ne ofere conflictul previzibil la care ne-am putea aștepta, având în vedere punerea în scenă.

Cuibul are un ritm lent, care necesită răbdare extremă și dedicată chiar și de la cei familiarizați cu ultimul film al lui Durkin. Se joacă ușor cu tropii de gen, păcălindu-ne o perioadă scurtă de timp, să ne gândim că poate urmărim un film de groază plasat într-o casă veche întunecoasă, deteriorată, dar groaza este de un gen mai uman, pe măsură ce descompunerea începe să infecteze, încet dar sigur, dinamica familiei, ducându-i într-un loc care s-ar putea să nu le permită o revenire. Law este un actor cunoscut pentru farmecul său magnetic, dar este întotdeauna mai convingător să-i urmărești farmecul pe un fundal oarecum întunecat, iar în acest film este în formă maximă, interpretând un bărbat care începe să pună la îndoială vrăjeala după care s-a ghidat atât de mult timp. Coon, o actriță care, de regulă, găsește o modalitate de a străluci în orice film în care apare, indiferent de cât de mic este rolul, este, de asemenea, în formă maximă, prăbușindu-se lin, în timp ce, de asemenea, se regăsește ca femeie. Perechea este cu desăvârșire convingătoare în rolul unui cuplu căsătorit cu o istorie, dezvăluită nouă mai puțin prin expunere și mai mult prin comportamentul lor de zi cu zi.

Cuibul este construit elegant și compus cu precizie, Durkin recreând minuțios o epocă fără a cădea în nostalgie covârșitoare. Dar este și o dramă despre o familie care ne ține la distanță în cea mai mare parte. Este interesant, fără a ne implica întotdeauna și, deși narațiunea letargică se accelerează întrucâtva spre sfârșit, am fi vrut un pic mai mult de care să ne agățăm la final, după ce am petrecut atât de mult timp cu personajele atât de fascinante. Cuibul ne va bântui, totuși, cu portretul său straniu al unei familii care se destramă, fără a fi vreodată siguri dacă vor reuși să se adune la loc vreodată.

Benjamin Lee, The Guardian, ianuarie 2020