The White Lotus: Un amestec perfect de umor și cinism într-un serial de neratat

Perspectiva petrecerii unui sezon TV de șase ore într-o stațiune hawaiană de lux, cu o distribuție cu actori ușor de recunoscut, care se plimbă alene pe un buget HBO impresionant, sună ca o tratație relaxantă de vară, o evadare încântătoare pentru cei dintre noi care nu-și permit un concediu dintr-un motiv sau altul. Dar, în mâinile neînduplecate ale lui Mike White, creatorul serialului Iluminata Amy (Enlightened), ideea înmiresmată și răcoroasă a paradisului devine rapid o viziune asudată a iadului, iar evadarea promisă nouă și personajelor din The White Lotus ne apropie, mai degrabă decât să ne îndepărteze, de numeroasele probleme cu care ne confruntăm atât de mulți dintre noi. Sorbitul cocktailurilor lângă piscină și lecțiile de scufundări marine sunt înlocuite, nu după mult timp, cu discuții inconfortabile despre rasă, consimțământ și privilegii, fără ca cineva să fie iertat, inclusiv noi. Vezi trailerul aici.

Sezonul începe cu moartea cuiva sau cel puțin conștientizarea faptului că urmează să moară cineva. Cineva a fost ucis în stațiunea The White Lotus din Hawaii. Nu știm cine, de ce sau cum, dar acțiunea revine la începutul săptămânii în timp ce încercăm să aflăm detaliile. Ne alăturăm personalului hotelului, în frunte cu veșnic-zâmbitorul australian Armond (Murray Bartlett), care-i întâmpină pe noii oaspeți. Fiecare episod relatează apoi câte o zi din viața celor de la etaj și, prin contrast, a celor care îi servesc, care mișună printre cei care se bucură de un astfel de lux. Îi avem pe proaspăt căsătoriții Rachel (Alexandra Daddario), o jurnalistă la început de drum, care scrie articole laudative și Shane (Jake Lacy), soțul ei privilegiat, a căror lună de miere devine rapid o discuție tensionată despre cine va purta pantalonii în mariajul lor. Mai avem o familie bogată, condusă de ambițioasa manageriţă Nicole Mossbacher (Connie Britton) și soțul ei nevrotic, cu o carieră mai puțin de succes, Mark (Steve Zahn). În familie apar disensiuni din cauza fiicei, Olivia (Sydney Sweeney din Euforia – Euphoria) ultra-conștientă de nedreptățile sociale și a prietenei ei dezinteresate Paula (Brittany O’Grady). Ambele îl necăjesc pe fratele mai mic Quinn (Fred Hechinger), care este prea afundat în ecranul telefonului ca să-i pese. Apoi, în sfârșit, o avem pe fragila și solitara Tanya (Jennifer Coolidge), aflată singură în călătorie pentru a împrăștia cenușa mamei sale, care se atașează de maseuza Belinda (Natasha Rothwell), care-i devine rapid prietenă și confidentă.

Disparitatea socio-economică flagrantă dintre cei care lucrează într-o stațiune de lux și cei care își permit să stea acolo, pune bazele unei tensiuni inevitabile și pe care nici un car de amabilități n-o poate masca pe deplin. Mulți oameni vor să fie răsfățați când sunt în vacanță, au impresia că li se cuvine totul, (Armond se referă la oaspeți drept copii pretențioși), mai ales atunci când sunt implicați atât de mulți bani și, astfel, iese la suprafață o versiune caricaturală „noi și ei”, ca și cum personajele s-ar juca de-a stăpânii și slugile. Personalului i se spune să mimeze ambiguitatea, să nu-și arate personalitatea reală, să fie cât mai banali posibil, permițându-le oaspeților să se folosească de serviciile lor oricând, fără să se simtă vinovați. Dar convențiile sunt încălcate, în special de către Tanya, o „lunatică  alcoolică”, care îi pune pe fugă pe bărbați, așa cum se descrie singură. Ea o transformă pe Belinda din personal de întreținere în animal de companie pentru întreținere emoțională, lucru problematic întrucât Tanya este albă și Belinda de culoare, ceea ce face aluzie la metaforele încetățenite alb vs. negru (toată lumea este un personaj secundar pentru acești 1 % privilegiați, fără vise, ambiții și emoții personale). Oaspeții sunt obișnuiți cu un stil de viață centrat pe ei înșiși, în care cerințele le sunt îndeplinite și conflictele reale sunt minime (problemele pe care le creează în cursul săptămânii sunt jenant de insignifiante în comparație cu cele trăite de oamenii care îi servesc), iar vacanța scoate la iveală cei mai rău în ei.

Cei doi Mossbacher se înfurie împotriva a ceea ce ei văd drept un val de trezire la realitate care îl afectează, în cele din urmă, pe fiul lor alb, heterosexual – despre care Nicole crede că este noul grup minoritar din America. Discuțiile lor de la cină, de multe ori grotești, dar pentru mulți, din păcate, familiare, sunt cu atât mai mult subtile și cu atât mai mult eficiente, deoarece aceste păreri sunt împărtășite de personajul lui Britton, „tinerica șefă”, care o adoră pe Hillary Clinton, și nu de un țărănoi cu șapcă roșie MAGA. Lui White îi pasă profund de personajele sale (nu există caricaturi îngroșate sau personaje negative clare aici), dar îi pasă de ele suficient pentru a le trage la răspundere atunci când este nevoie. Nici generația mai tânără nu este scutită, de la aproape sociopata Olivia (un rol pe care Sweeney îl joacă alarmant de bine) până la prietena ei Paula (o persoană foarte sensibilă) care, în cele din urmă, face una dintre cele mai de neiertat greșeli posibile. The White Lotus poate fi uneori un spectacol crud, chiar brutal, dar cruzimea nu-i niciodată gratuită, niciodată ceva ce nu credem, sumbri, pe deplin.

Distribuția este cu adevărat ireproșabilă, cu surprize (Daddario este de-o profunzime pe care n-a mai dezvăluit-o până acum), oportunități (Rothwell, atât de impertinentă și isteric de amuzantă în Nu-i totul alb sau negru – Insecure este aici mai potolită, dar la fel de eficientă, mai ales într-o scenă finală emoționantă), revelații (Coolidge căreia de regulă i se cere să joace o paiață unidimensională, excelează în interpretarea unui personaj mai complex) și subversiuni (stilul de mamă încurajatoare a lui Britton se metamorfozează excelent în ceva mult mai întunecat). Avem parte de o coregrafie socială fin executată de membrii distribuției; atât de multe scene se desfășoară lent, strălucit, pentru un disconfort maxim (o discuție la piscină între Britton și Daddario este un schimb de replici remarcabil de neplăcut), fiecare actor este în formă maximă.

The White Lotus nu insistă să fie o satiră a stării națiunii, dar scenariul abil și necruțător al lui White reușește ceea ce au încercat și nu au reușit să facă mulți alții în ultimii ani. A creat o piesă de artă extrem de amuzantă și de actualitate, care împunge și provoacă fără să predice. Serialul spune mai multe despre clasă, sex și rasă, pentru că nu este vorba direct despre aceste probleme, amintindu-ne, crucial că, pentru a transmite un mesaj, limba dulce mult aduce.

S-ar putea să nu fie o vacanță relaxantă, dar nu va fi una pe care o veți uita prea curând.

Benjamin Lee, The Guardian, 9 iulie