Cvasi-reinventarea Candyman a lui Nia DaCosta imaginează mitul horror ca expresie a furiei împotriva rasismului în era Black Lives Matter.

Primul Candyman a ieșit grațios din oglindă în 1992, în versiunea americană a scenaristului-regizor Bernard Rose, a romanului lui Clive Barker „The Forbidden”, o parabolă a umilirii de clasă socială, în Anglia, plasată într-un cartier de locuințe sociale din Liverpool. Rose a mutat acțiunea la Chicago, la proiectul de case sociale Cabrini-Green, pentru persoanele defavorizate, a schimbat identitatea rasială a demonului de la alb la negru și le-a oferit cinefililor premisa inspirată de cum, mai exact, este invocat Candyman de către incredulii nebuni și de adolescenții hliziți. De atunci, Candyman a generat o grămadă de continuări, referințe, meme și bancuri: cum ar fi Handyman (meseriaș n.tr.) – spune-i numele de cinci ori în oglindă și apare trei ore mai târziu să-și bată joc de boilerul tău.

Acum, regizoarea Nia DaCosta, în colaborare cu co-scenaristul și producătorul Jordan Peele, a creat un remake ingenios, macabru și foarte sofisticat pentru mitul Candyman. La generic, DaCosta folosește jucăuș, chiar dacă inevitabil, melodia „The Candy Man” din Willy Wonka și Fabrica de ciocolată – și cum acesta se bazează pe un roman al lui Roald Dahl, care, de asemenea, se pare că l-ar fi creat pe Child Catcher, personajul care-i vrăjește pe copii cu dulciuri în Chitty Chitty Bang Bang, credem că aici ar putea exista material pentru o teză de masterat.

DaCosta rafinează și dezvoltă inteligent personajul Candyman ca expresie a furiei împotriva rasismului în era Black Lives Matter, un țipăt ca o armă supranaturală împotriva lui Jim Crow și a consecințelor sale; filmul ei analizează Candyman ca pe un simptom al inegalității și al locuințelor insalubre (iese simbolic dintr-un perete interior spart) și fenomenul-consecință: îmburghezirea. În anumite privințe, Candyman este descendentul personajului lui Laurence Fishburne – Furious Styles din Băieții din cartier (Boyz n the Hood), care se opune creșterii artificiale a prețurilor care-i alungă pe localnici din propriile cartiere. Iar filmul jonglează cu ideea conform căreia identitatea lui Candyman este modelată nu de un creator individual, ci, la fel ca Godzilla după atacul nuclear, ca o ficțiune terapeutică și cathartică scoasa la lumină de inconștientul colectiv.

Candyman, Nia DaCosta, Jordan Peele
Candyman

Scena este acum Chicago-ul modern, iar tânărul artist în vogă Anthony McCoy (Yahya Abdul-Mateen II) locuiește cu partenera lui, eleganta Brianna Cartwright (Teyonah Parris), proprietara unei galerii de artă. Stau într-un apartament ostentativ de luxos, construit pe locul vechiului cartier Cabrini-Green, care a fost în mare parte dărâmat, rămânând doar câteva rânduri de clădiri joase, părăsite și în paragină. Troy, fratele Briannei (o interpretare tipic elegantă din partea lui Nathan Stewart-Jarrett, căruia i s-ar cuveni deja un rol principal) le spune despre legenda Candyman, care, pentru Anthony, devine o sursă de inspirație artistică. Hoinărește printre rămășițele Cabrini-Green (o scenă extrem de înfiorătoare la lumina zilei) și creează o piesă numită Spune-mi numele, o pictură în spatele unei oglinzi, în fața căreia vizitatorii galeriei sunt invitați să-l invoce pe Candyman, repetându-i numele de cinci ori. Iar atunci când un adolescent alb rânjit și un critic alb arogant vin să se uite la pictură…

Avem parte de câteva momente senzaționale și geniale: Anthony este fatal de egoist și superficial, incapabil să-și suprime un rânjet de triumf la reportajul sumbru de la știrile TV, despre o grozăvie legată de Candyman de la expoziția lui din galerie, care îl menționează („Mi-au spus numele!”). Și DaCosta pune la cale o scenă de moarte extraordinar de bizară, o crimă pe care o vedem de la distanță, într-un cadru lung, în timp ce aparatul de filmat se îndepărtează senin. Acest film este o lucrătură apetisantă de satiră și sfidare.

Peter Bradshaw, The Guardian, 25 august